3 mai 1986. Ce-mi doresc eu mie? :)

Stuttgart, ora 09.30. Deschid ochii, văd că nu-i soare și-mi vine să mă bag la loc sub pătură. Îmi zic în mintea mea că ce bine și mișto era la București, la aproape 30 de grade, dar trântesc rapid gândul ăsta (oricum aici se schimbă vremea din oră în oră) când apare prietena mea în ușă, cu veșnica și molipsitoarea ei energie, cu o cană de cafea ce emană acel plăcut miros fără de care ea nu poate trăi (eu pot, de cafea chiar nu-s dependentă 😁; hm, de fapt nu cred că am vreo dependență, dar acum că am scris asta, o să facem – împreună cu voi, zic – un articol despre dependențe, despre lucrurile/produsele fără de care nu putem trăi) și-mi strigă “La mulți ani!”.

Prietena mea îmi spune tot timpul că sunt o prințesă și că merit tot ce-i mai bun pe lumea asta. Și zice că până va apărea acel minunat bărbat care să deschidă bine ochii și să vadă ce vede și ea, mă va trata cât mai regește cu putință (sigur, atât cât ne permite timpul, adică săptămâna asta).

Până anul trecut numeam acest articol “3 mai 1986. Trei lecții de viață”. Anul acesta nu mai fac asta. Și nu pentru că n-aș mai avea lecții. Ohoo, cred că în acest ultim an am învățat cel mai mult. Sunt departe de fi învățat toate lecțiile din lume. De practicat, mai bine-zis. Lecțiile nu se învață din teorie. Învățăm în funcție de ce ne aduce viața în cale și ce alegem să luăm de la ea. Învăț în continuare și sper să nu mă opresc vreodată. Toate aceste lecții mă țin în formă, mă ajută să cresc, să evoluez. Dacă în anii trecuți (2014, 2015, 2016 și 2017) am scris trei dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a dat viața, în 2018 am decis să nu. De fapt, habar n-am despre ce să scriu. Mai ales că sunt în vacanță (o să vă spun zilele astea ce am vizitat în Stuttgart). Acum scriu așa, pur și simplu. Cred că mai mult pentru că vreau să vă captez atenția. Recunosc, sunt calică după urări :).

Știți că atunci când împlinesc o vârstă femeile inversează, mai glumeț sau mai serios, cifrele. Cu alte cuvinte, aș fi putut să vă spun că astăzi eu împlinesc 23 de ani, nu 32 :). Dar de ce aș face asta? De ce aș ascunde vârsta mea reală? Chiar sunt bucuroasă de ea. E clișeic, probabil, să spun că n-am niciun regret și că ce am făcut la 20 de ani aș face și acum dacă m-aș întoarce în urmă. Sigur că aș schimba unele lucruri. Dar cum asta e doar la nivel SF, mă mulțumesc cu cea care sunt eu azi, cu păcate, cu greșeli, cu alegeri. Indiferent cât timp va lua îndeplinirea unui vis, a unui singur vis, va merita. Pentru că, indiferent ce fac azi, mâine, ce muncesc, unde călătoresc etc, toate constituie etape pentru atingerea unui țel. Iar eu, deși sunt plină de frici și de temeri, am un curaj și o forță incredibile chiar și pentru mine, oricât de paradoxal vi s-ar părea ce scriu aici. Cum spun chinezii? “O călătorie de mii de kilometri începe cu un singur pas”. Dar dacă te uiți înainte, la toți kilometrii ăia din fața ta, cu toate problemele și piedicile care pot apărea, s-ar putea să nu faci niciodată acel pas. Și indiferent de ce vrei să faci în viața ta, fără acel curaj, fără acel efort, fără acel pas nu îți vei atinge țelul.

***Ha, ia uitați, a ieșit un pic soarele. V-am zis că așa e aici. O vreme nebună. Bine, sunt un pic optimistă. Nu e chiar soare, dar pare însorit 😊.

Acum pe scurt (și închei cu asta), ce-mi doresc eu mie?

Să păstrez această tinerețe pe care o am în suflet. Fizic, am momente în care mă simt obosită. Zilele au devenit rutină în ceea ce privește jobul (lucru care nu mi-a plăcut niciodată la un loc de muncă), dar compensez prin celelalte activități pe care le fac extra. Munca pe care o fac pe lângă mă ține activă, mă ține ocupată. Cam așa cum, probabil, își trăiește oricine viața normală de om mulțumit și ocupat (deși nu sunt încă la nivelul acela în care văd mulțumirea). Mă bucur din plin de tot ce întâlnesc în drumul meu prin viață și nu mi-e teamă să iau cu ambele brațe cât pot cuprinde. De aceea spuneam mai devreme de tinerețe. E aici. Dacă sunt într-un parc cu flori nemaiîntâlnite vreodată aproape că sar de bucurie. Sau când dau pese niște animăluțe, ca mai jos. Așa îmi doresc să rămân și să ofer celor din jur energia pe care și eu o iau de la ei, la rândul meu.

Voi? Care sunt lecțiile pe care le-ați luat de la viață? 🙂

(Felicia, nu știu dacă anul ăsta îmi mai dedici o “scrisoare”, dar am intrat AICI și am recitit articolul tău de anul trecut. Mulțumesc din nou 😊).