STICLUȚA

Mă găsesc privind spre valurile care se sparg și mă surprind pierdut în gânduri, fără atenție. 

Formele de plastic pe care le folosesc să construiesc castelul de nisip parcă se mișcă mecanic în mâinile mele și sunt puțin iritat că nu am la îndemână instrucțiuni pentru asta, obișnuit fiind să am un model. Mă uit către prietenii mei și îi văd făcându-și poze, postând și discutând diverse banalități și bârfe.

Suntem de două zile pe litoralul Mării Negre și parcă farmecul deplasării, al ieșirii din oraș a dispărut. Observ cum se instalează în mine o senzație de nepragmatism, de risipire a timpului și încep să mă simt deranjat, neînțelegând astfel de sentimente și nepricepându-mă să le gestionez. De altfel, sunt învățat să le privesc ca pe ceva dăunător, simțiri care odată lăsate în pace, s-ar instala ca un parazit înăuntrul meu.

Bag mâna în buzunar în mod automat și scot telefonul cu care să mai surprind un cadru cu stadiul dezvoltării castelului, moment în care mi se lovește de picior o sticluță ciudată, cu o formă pe care am mai văzut-o doar în animații cu vrăjitoare ce prepară poțiuni magice. Sticluța îmi fusese servită de mare direct la picioare. După sedimentele depuse pe ea, îmi dau seama că a înotat perioadă îndelungată, lucru ce o face opacă și nu-mi dă voie să observ conținutul, astfel că evit de mai multe ori până să o deschid.

După ce mă motivez și strâng în mine curajul inspirat din filmele cu eroi, desfac ușor capacul și rămân puțin dezamăgit să văd înăuntru doar o bucată de hârtie ce prezintă un text scris într-o altă limbă, din care nu reușesc să descifrez niciun cuvânt.

Un sentiment ciudat mă face să păstrez această sticluță ce prezintă ceva ce nu mai văzusem în lumea mea, ceva rămas pe loc în timp.

…

Mă găsesc intrat în iarnă, cu primii fulgi așezându-se pe asfalt.

Fiind un tip căruia îi plac activitățile din sezonul cald, simt cum o tristețe se instalează treptat. Mă urnesc monoton să plec către locul de muncă, iar când trag umbrela din cuier, mobilierul îmi servește, la fel cum o făcuse și marea, aceeași sticluță la picioare.

Uitasem complet de ea și nu știu cum a ajuns din nou în fața mea. O iau cu mine și, după ce îmi stă toată ziua gândul la ea, decid să găsesc pe cineva care să mă ajute cu descifratul.

După aproximativ o săptămână de purtat prin anticariate și muzee, găsesc un bătrân pasionat de la care aflu că mesajul este scris în georgiană și care, după încă o săptămână, îmi oferă traducerea:

„Eu sunt aproape de cer. În locul unde stăm noi brazii sunt înalți și ating norii. La noi, cireșii înfloresc devreme în primăvară și sunt plini de poame. Știu să fluier, iar iarba și insectele din ea, copacii și păsările din ei îmi oferă inspirație să cânt fluierând. Animalele noastre îmi oferă companie și sunt înțelepte. Un lucru îmi lipsește. Aici sunt singur, iar cei mari sunt prinși în treaba lor”

În josul paginii găsesc un nume și o adresă, Lekhtar Venidalian, sat Basqut, nr. 17, Georgia.

(parte scrisă în tabără)

…

(parte scrisă după tabără)

Mă găsesc vrând-nevrând din ce în ce mai distras de la ale mele, cu planuri de plecare pentru a-l întâlni pe copilul misterios, reflectând tot mai mult asupra mesajului căruia nu îi găsesc logică. Răsar în mintea mea diverse variante ale acelei lumi uitate, despre care învățasem în manualele istorice.

Ultimul conflict mondial crease o discrepanță mare între țările din vestul globului, care luaseră drumul viziunii din viitor, intens tehnologizate și robotizate, dotate cu toate inovațiile și cele din est, care au fost grevate de invențiile moderne, rămase arhaice, lucru ce a condus și la apariția unei granițe psihologice greu de crăpat. „Învățasem” de mic că trăiesc în partea privilegiată a lumii și m-am bucurat mereu pentru asta, astfel că nu înțeleg de ce nu mă pot desprinde de mesajul din sticluță.

Încep să-mi fac planuri de călătorie, trecând peste piedicile autoimpuse și peste toate părerile și sfaturile celor apropiați, care nu mă pot clinti din hotărârea mea. Etapele birocratice ale plecării aveau să fie înțesate cu și mai multe hopuri, atât din partea instituțiilor lumii mele, care parcă mă priveau ca pe unul ce pleacă la un război cu șanse mici să se mai întoarcă, cât și din partea celorlalți, care parcă mă percepeau ca pe un strop de ulei intrat în apă, însă având în cap doar destinația, toate impedimentele au părut într-un final, chiar dacă după foarte mult timp, doar niște jaloane de ocolit.

…

Mă găsesc în Georgia, parcă pierdut în spațiu și căutând un punct de plecare.

După ce anxietatea puternică generată de impactul călătoriei m-a făcut să-mi pierd borseta în care aveam telefonul din care puteam accesa gps-ul offline și o parte însemnată din bani, mă văd nevoit să fac ceea ce nu îmi imaginam că voi fi nevoit, să descopăr metode de orientare și să abordez contacte ceva mai substanțiale cu niște oameni străini.

Apar în sinea mea panică, frici, iritare continuă, nervozitate și alte trăiri pe care le cataloghez imediat ca fiind din cele mai dăunătoare, pe care nu mi-aș fi dorit niciodată să le cunosc. Lipsa de previzibilitate a acțiunilor mele viitoare le amplifică și mă face să le resimt și mai puternic. De unde eram obișnuit să recunosc obiceiuri și tipare sociale aproape în orice loc unde mă deplasam, obișnuit cu sistemul de valori uniformizat de acasă, mă aflu într-un punct în care tot ce știam nu îmi era de niciun folos.

Întâlnesc în drumul meu tot soiul de caractere, de la șoferul de ocazie care m-a transportat imediat după ce am pierdut borseta, ce era un tip parcă prea prietenos și pasionat de întâmplări, la căruțașul care m-a obligat în schimbul tractării mele să îi ofer o zi de muncă, la gazde sceptice, ieșit din comun de curioase, în contrast cu altele pline de viață, la fel de fel de oameni ce prezentau o plăcere să se exprime în același timp coleric, dar și politicos.

Coloristica acestor tipare umane și nesiguranța cu care înaintez mă fac să fiu atent mereu în jurul meu și să uit de planurile predefinite cu care eram obișnuit. Totodată, drumul plin de întâmplări mă pregătește pentru ceea ce avea să urmeze.

Întâlnirea cu copilul misterios, care de la momentul scrierii mesajului crescuse considerabil și familia lui, mă face să experimentez senzații nebănuite. Locuiesc cu ei o perioadă bună într-o zonă retrasă, aproape de natură, printre animalele care continuau să fie păscute la fel ca în scrisoare, lucru ce îmi oferă o senzație de statornicism și desăvârșește lecția pe care o începusem pe parcursul călătoriei, de a fi mai atent la fiecare moment. 

Cântecele băiatului mă fac să trăiesc pentru prima dată o bucurie pentru ceva imediat, ce există atât de aproape de mine, în același timp cu mine. Bucuria nu vine ca un punct final al unei acțiuni gândite și prestabilite, așa cum eram obișnuit, ci se desfășoară instant. Senzația dinăuntru și viziunea asta atemporală, ce nu urmează unei planificări a minții și nu are un punct de început ori de final, îmi aduce cu sine multă liniște. Simplitatea familiei adâncește sentimentul și mai mult înăuntrul meu.

…

Mă găsesc din nou printre ai mei, în lumea din viitor. 

Percepția general deprinsă asupra celei mai bune dintre lumi, datorate inspirației timpurii de a urma aceleași coduri morale, ce a condus societatea pe o treaptă ridicată a scării uniformității începe să scârțâie puternic în sinea mea și îmi pare că lumea a uitat să-și lase în urmă repere pentru a găsi punctul de întoarcere.

Încerc să abordez subiectul cu cei apropiați, însă sunt privit cu scepticism. Creez în minte o altă orânduire și alte obiceiuri, care ar permite noului sentiment să se desfășoare, însă constat că nu își au loc în lumea mea. 

Ușor-ușor sunt prins din nou în realitatea de zi cu zi, în lumea pragmatică, în desfășurarea planificată a muncii și a vieții și îmi vine să strig…

…

Mă găsesc trezit din visare, nu îmi dau seama ce s-a întâmplat și ce lume am pătruns cu mintea, dar parcă senzația de liniște și libertate e atât de reală.