De ce Kfc? Aș putea începe direct cu un singur cuvânt: Glen! Acesta este, așa cum îl știe toată lumea, mai pe românește, sosul de usturoi. Întâmplarea face că eu scriu nu din auzite, ci din ceea ce cunosc și am trăit. Acum câțiva ani (cam vreo zece, după calculele mele rapide), am lucrat la Kfc. De aceea, mi-e mai simplu să-i spun „glen”, și nu „sos de usturoi”, pentru că așa este denumit intern. Acest delicios glen, pe care știu că îl adoră chiar și mâncăcioșii de Mc, conține foooarte multe E-uri, poate de aceea și este atât de gustos, căci ne-am obișnuit organismul să-i dăm tot ce-i nesănătos.

Despre Mc nu pot scrie foarte multe, pentru că nu consum decât două sandwich-uri (Mc Puișor și Mc Fish), cartofii prăjiți (habar nu am de unde îi aduc și cum îi prăjesc, dar sunt, fără îndoială, mai buni decât cei de la concurență) și înghețata aceea cu caramel. Sigur, nici aripioarele nu sunt rele, dar nu se compară cu gustul celor de la Kfc.

Înainte să vorbesc despre ce-mi place mie cel mai mult, și anume mâncarea (!), vreau să povestesc puțin despre dragostea mea față de Kfc. Totul a început de la Colonelul Sanders.

Atunci când m-am angajat, am avut training și mi s-a vorbit destul de mult despre „magicianul” colonel și despre ingredientele minune pe care le-a folosit atunci când a creat acest concept. Însă atât de mult m-a fascinat acest om, încât m-am apucat să fac o documentare, aflându-i astfel povestea vieții (tare mi-ar fi plăcut să-l cunosc, ba chiar l-am pomenit în romanul pe care l-am scris).

Născut în anul 1890, Harland Sanders a rămas orfan la vârsta de 12 ani, când tatăl lui a murit, fiind astfel nevoit să renunțe la școală și să preia frâiele familiei sale. A fost mai întâi om de serviciu, a muncit la diverse ferme, iar mai apoi la căile ferate. La vârsta de 19 ani, se îndrăgostește de Josephine King, femeia cu care s-a și căsătorit, cea care îl ambiționează să fie avocat. Cariera nu rezistă mult, deoarece, din cauza comportamentului agresiv, are un scandal cu un client, renunțând astfel la acea meserie. Se apucă apoi de vândut bărci, după care produce lămpi și revenim la același comportament care îl împinge din nou în punctul de a o lua din nou de la zero.

Ajunge la 40 de ani și gătește rețeta lui de pui, are și un restaurant, iar la 60 de ani dă faliment, dar înainte de asta, cu mulți ani în urmă, vindea puiul în benzinăria în care era angajat, unde așezase o masă, acolo având primii clienți fideli; apoi merge zi de zi, noapte de noapte, la toți proprietarii de restaurante cărora le propune rețeta faimoasă de azi (pe care nu o cunoaște nimeni nici acum – ingredientele sunt întotdeauna ambalate și, chiar dacă citești ce scrie pe pungă, nu le-ai putea pregăti astfel încât să-ți iasă vreodată asemenea crispy strips).

Ce m-a învățat pe mine Colonelul Sanders? Să nu renunți niciodată, indiferent de câte ori ești refuzat (pentru că respingerile sunt deprimante și dureroase, dacă nu știi să le accepți).

A fost refuzat de 1.009 ori, dar apoi s-a întâmplat ceva fantastic. Cineva a spus „da”. Colonelul intrase din nou în afaceri. Începe și vine rețeta secretă de pui prăjit, iar în mai puțin de zece ani peste 600 de francize erau răspândite în SUA. Datorită contribuției pe care a adus-o bucătăriei statului, este numit de către un guvernator american – Colonel al statului Kentucky. Mai târziu, renunță la partea lui din companie în schimbul a două milioane de dolari și începe să viziteze toate magazinele KFC din lume.

Câţi dintre voi aveţi o reţetă? Câţi dintre voi aveţi puterea fizică şi farmecul unui bătrânel bondoc îmbrăcat într-un costum alb? Colonelul Sanders a făcut avere pentru că a avut capacitatea să intre în acţiune cu toată forţa. A avut puterea lăuntrică necesară ca să obţină rezultatele pe care le dorea. A avut tăria să audă cuvântul „nu” de o mie de ori, dar a găsit o cale de comunicare cu el însuşi care l-a îndemnat să mai bată la o uşă, convins fiind că atunci îi va răspunde cineva „da”.

Revenind la mâncare, îmi plac absolut toate produsele, de la binecunoscutele bucăți de pui (coastă cu piept, piept, pulpă superioară și copănel), crispy strips și aripioare (doar acelea cu două oase sunt preferatele mele) până la sandwich-uri și salate (salata Coleslaw mai ales) nu există ceva care să nu-mi placă.

Hai, la mulți ani, KFC, nu aveam cum să nu sărbătoresc și eu cei 20 de ani de când te afli pe meleagurile noastre! 😉

PS: Spre final, textul nu-mi aparține, ci este extras din „Putere nemărginită” (Anthony Robbins).