Omul nostru cu suflet mare, Cristi Roman, ne spune mereu un lucru pe care nu-l înțelege multă lume: noi nu dăm imagini și mesaje negative. Noi arătătăm partea frumoasă a lucrurilor, noi suntem optimiști, noi mergem să-i înveselim pe copii.

Cristian Roman îmi amintește de cineva, de acum mulți ani. Când am făcut prima dată cunoștință cu presa scrisă a fost la un ziar micuț din Pitești, „Argeșul”. Și-mi vine în minte un lucru pe care mi l-a spus directorul acelei publicații: „noi nu punem mesaje negative pe prima pagină. Nu o să vezi niciodată sânge, copil accidentat sau om spânzurat”. Așa mult mi-a plăcut, că mi-am spus în sinea mea că tare norocoasă sunt că am nimerit să fac practica la ei, și nu la oricare dintre celelalte existente pe piața la momentul acela, care toate aveau același mesaj plin de oroare pe care ajungeai să o iubești, tot văzând-o în fiecare zi. Însă nu am prins din prima ce vrea să zică. Nu că n-am înțeles, dar creierul meu nu putea pricepe de ce să arătăm doar partea bună a lucrurilor. Ce, negăm realitatea? Dar așa este majoritatea, cere dramă și mizerie, primește dramă și mizerie.

Spuneam, într-unul dintre articole, că în spitalele în care merge Taxiul cu Bomboane nu există suferință. Sper că s-a înțeles ideea, eu nu am zis nicio secundă că aici e lapte și miere. Cu toții știm că în spital este o rutină care se repetă cu tristețe și că aici vii ca să te vindeci. Dar e ceva ce nu poți alege, nu poți decide. Totul constă în cum pui problema. Pentru că spitalul este precum un regat în care nu există săraci sau bogați, iar toți sunt la fel, căutând ceea ce știm că avem cea mai mare nevoie pentru a porni pe drumul vieții: sănătatea.

Scurte povestiri de joi (cea care a trecut):

Să ne bucurăm de viață precum copiii, cum a spus Camil Petrescu. Să lăsăm puțin grijile și problemele, căci pe astea le avem cu toții. Nu există om pe lumea asta care să nu aibă măcar o supărare, indiferent de natura ei. Nu exagerez cu nimic când vă spun că aici, la spital, uiți complet de ale tale. Într-adevăr, poți primi, însă, altele. Pentru că Dumnezeu are mereu grijă să-ți mai dea câte-un bobârnac, prin problemele altora.

Am început cu etajul cinci, secția Oncologie. Am râs continuu, nu am avut timp să mă plictisesc, m-am apucat să le citesc unor copile rânjite cărora a trebuit să le las până la urmaă cărțile și să continue mămicile povestea, pentru că, cu ele, n-aș mai fi plecat de acolo până dimineațaă. Am dăruit mere, napolitane, asigurându-ne înainte că au voie să mănânce, baloane și ce mai aveam noi, iar mămicilor le-am dăruit câte un roman de dragoste (un voluntar a donat o mulțime de astfel de cărti).

Voiam să coborâm la etajul patru și tot așa până terminam. Numai că ne-a strigat o mămică, venind la noi într-un suflet:

-Domnișoară clovn, vă rugăm, haideți si la șase, că avem și noi mulți copii care vă așteaptă.

M-am uitat către fetele care mă însoțeau, știam că terminasem și baloanele, și cărțile, dar noroc că mai aveam o plăsuță cu fructe și dulciuri.

-Măcar să-i vedeți, zice iar mămica. Noi v-am văzut pe geam, când erați jos, cu Taxiul Cu Bomboane. Vă rugăm frumos.

Și dacă nu ne ruga, tot ne-am fi dus. Dar cu atât mai mare este bucuria când vezi că ești dorit și așteptat într-un loc. Aici a fost o întreagă nebunie. Fiind doar trei persoane (pentru că restul voluntarilor erau pe celelalte etaje), am intrat cu toate într-un singur salon. Ne-am oprit la primul, unde trei copilași, de trei-cinci ani, toți băieței, au venit alergând înspre noi și întinzând brațele în același timp. Aș vrea să vă pot descrie cum a fost momentul acela, dar nu reușesc. Să vezi trei perechi de brațe întinse spre tine, iar noi toate cuprinzându-i, a fost mai mult decât emoționant. Mămicile  din celelalte saloane au venit la noi și ne-au rugat să le înveselim și lor copiii. Acestea sunt momente în care nu poți decât să mulțumești Celui de Sus că ai avut șansa de a se deschide către tjne portița Taxiului cu Bomboane.

De fapt, unul dintre lucrurile pentru care mulțumesc până la acești anișori este că am cunoscut oameni care m-au condus către alți oameni, care au condus către anumite situații, care situații au adus schimbări pozitive și am învățat să… Las pozele să vorbească, mai bine :).