Era trecut de miezul nopții.

Ploua mocnit peste orașul adormit – cine ar fi zis că Veneția va fi așa pustie la orele astea? – iar liniștea străzilor goale era spartă doar de zgomotul ritmic al vaporettelor, care par să nu aibă pauză. În cafeneaua pustie de la colțul străzii, Anna privea absentă pe fereastră – iubește să stea la ferestre în orice loc s-ar afla, în autobuz, în avion, în tren, în cafenea. “La piccola ragazza”, un loc mic și cochet, de artiști citise ea în căutările sale despre ce poți vizita în Veneția acum trei ani când se mutase aici, loc ce devenise a doua sa casă de când l-a descoperit și a regăsit acolo căldura familiară din micul orășel din Maramureș pe care îl lăsase cu tristețe. Aici a găsit inspirație să scrie în jurnal, iar acum își mută privirea de la fereastră la paginile răvășite de pe masă, ce îi aminteau de o luptă: fiecare propoziție era o victorie câștigată cu greu, fiecare pauză – o capitulare. Și astfel, cu zeci de hârtii mototolite, mâzgălite și aruncate, se uită la ceas. Adam trebuia să ajungă acum două ore.

— Încă nu a ajuns? o întreabă Michelle, basistul cafenelei cu care îi place să converseze în pauzele de la scris. Haide să-ți aduc un ceai, zice el neașteptând un răspuns, ștergându-și mâinile pe un șervet.

Anna dădu din cap multumindu-i și se gândi la toate așteptările ei. Așteptarea în sine a lui Adam nu era ceva nou și nu era prima seara când el întârzie atât de mult fără să-i dea măcar un mesaj pe Whatsapp. Și se mai gândi la așteptările de la ea, de la viață, de la scris, de la frumoasa Veneție. Când a împlinit 18 ani, și-a pus viața-ntr-un rucsac și a pornit spre Italia, unde Adam ii promisese ca o va ajuta sa se angajeze și sa iși continue studiile. Numai că Adam a lăsat-o să-si caute singură de lucru, iar studiile au trecut pe locul doi. Chiar trei, pe primele doua fiind el și serviciul de picoliță la restaurantul chinezesc de lângă micuța garsonieră închiriată. Ar fi trebuit să plece de mult. Din cafenea, din garsonieră, din viața lui Adam. Să-i părăsești pe oameni cum te părăsesc ideile când vrei să scrii e cel mai greu lucru.

-Haide, bea ceaiul ăsta de mușețel, e tot ce ai nevoie, o trezi Michelle din gândurile-i ce o biciuiau, acesta mângâind-o lin pe spate.

-Trebuie să vorbim, se deschise brusc ușa cafenelei, iar Anna tresări văzându-l pe Adam.

— La ora asta se vine? zise ea, trântind cu palma în masă. 

Vocea ei răsună în cafeneaua goală, iar Michelle se îndepărta de masă și se apucă rapid de ștersul ceștilor, una dintre activitățile dinainte de închidere.

Adam își dădu jos gluga udă și își lăsă rucsacul greu pe podea. Arăta obosit, dar ochii lui verzi aveau aceeași lumină familiară.

— Știu, am întârziat, răspunse el încet. Și nu doar în seara asta.

Anna simți cum furia îi fierbe sub piele. Îi aruncase reproșurile de atâtea ori în minte, dar acum, când era față în față cu el, tot ce ieșea la suprafață era dezamăgirea.

— Două ore, Adam. Las-o-n căcat de treabă. Două ore.

(Și trei ani, își spuse ea fulgerător în gând)

Adam trase un scaun și ràmase în picioare, privindu-și mâinile.

— Mă simt… pierdut. Cu totul. M-am îndoit de mine, de noi, de tot. Credeam că dacă fug din când în când de lângă tine, o să găsesc un răspuns. Dar nu l-am găsit, Anna. Însă am realizat că tu… că noi avem o poveste de terminat.

— Povestea noastră? Interesant, hai să vorbim direct, ce zici? Ne-am ușura mult Conversația pe care trebuia să o începem acum două ore, spuse uitându-se la ceasul Apple luat de el la mâna a doua de pe un site italienesc.

Adam zâmbi slab.

— Anna, eu…

Anna îl privi lung. Poate era doar ploaia, poate era oboseala, dar simți cum furia începe ușor să se estompeze. Iei loc sau vorbim așa? Tu sus, eu jos, pare că îți place până și asta.

— Anna, te rog… am obosit…

— Oh, tu ai obosit! Hei, tu ai început asta, știi? Tu ai vrut să vin în Veneția, tu ai zis că sunt câinii cu covrigei în coadă, că ne va fi al naibii de bine impreună. Și când colo, iată-te la noi: doi străini de apartament. Pardon, garsonieră.

Adam ridică o sprânceană, recunoscând tonul ei aspru, dar familiar, și zâmbi din nou calm și blând. – nu e recomandat ca autorul sa fie omniscient, ci sa păstreze scena dintr-o singură perspectivă, în sensul că nu ai de unde să știi că Adam ridică sprânceana.

— Te vezi cu altcineva? întrebă ea cu glas încet și temător.

— Doamne, Anna, nu… zise Adam și-i se așeză pe scaun luându-i mâinile calde în mâinile sale ude și reci. Dragostea mea pentru tine e aceeași ca acum trei ani. Doar că lucrurile s-au complicat teribil. Aventura aceea… aventura de acum opt luni, spuse strângând aer lung în piept, are repercusiuni. Urmează să nască.

Anna nu stiu sigur cum să reacționeze la vestea venită ca un boomerang. Se lăsă pe spate, apoi se apleca peste masa, iei cuprinse fața în palme, timp în care aruncă toate ciornele și jurnalul de pe masă.

— Iartă-mă, te rog din suflet să…

Anna își strânse buzele într-un rictus, dar mâinile îi tremurau ușor când și-a luat ceaiul în mâini. Știa că ceva nu funcționează încă de când a aflat de aventura lui Adam cu una dintre colegele lui de la Master. Adam, spre deosebire de ea, și-a putut continua studiile în timp ce lucra ca IT-ist la o firma micuța de calculatoare. Știa, simțea, cerea, reproșa, dar nici nu putea pleca. Pe de o parte erau banii care nu i-ar fi ajuns pentru o chirie de una singură. Pe de altă parte era crudul atașament de el. Dar pe langa toate astea, era singurătatea de care ii era frică. Durerea de a fi complet singură o ținea lângă el.

— Ce facem, Anna?

Ochii lui Adam, umbriți de oboseală, căutară ceva în expresia ei.

— Ce facem? se uită ironic la el, apoi iei îndrepta din noii privirea către fereastră și se uita la picăturile de ploaie prelinse pe geam. Isi șterse lacrimile, își strânse lucrurile de pe jos și și le puse în geantă, apoi se îndreptă spre Michelle. 

— Să mergem la tine. În seara asta am făcut pace cu mine și am luat o decizie ce trebuia luată acum mult timp. Rămâi cu bine, Adam!

*Scena face parte din scrierile de la Atelierul Școlii de Scris Daniel Zărnescu, 20 noiembrie 2024

**Foto by Photography Life