Da! Mi-a plăcut! John Fowles a creat o poveste nu genială, dar extraordinară, da. De fiecare dată când citesc o carte ca asta, mă minunez de cum a reușit autorul să redea trăirile personajelor alese. Două personaje ce provin din clase diferite, o studentă bursieră la Arte și un funcționar la primărie – și colecționar de fluturi, în timpul liber, povestesc despre același lucru, ea chiar scrie într-un jurnal, fiecare având propria personalitate, ce nu ar putea avea vreodată o poveste de dragoste. El este frustrat din cauza mediului în care a trăit, a sărăciei și a lipsei de cultură, este orfan și fără prieteni, pe când ea este inteligentă, citește foarte mult, pictează și este pusă pe un piedestal, datorită faptului că provine din „lumea bună”.

Miranda este răpită de Ferdinand, sau Caliban după cum îl poreclește (unul dintre punctele forte ale cărții, referirea la personajul Canibal din „Furtuna” lui Shakespeare) și închisă în pivnița casei pe care acesta o cumpără. Are bani, pentru că micul sărac norocos câștigă premiul cel mare la loto, făcându-i „prințesei din pivniță” toate poftele, cumpărându-i absolut tot ce aceasta pune pe listă, refuzându-i însă cel mai de preț lucru – libertatea, lăsând-o să moară cu zile și îngropând-o fără remușcări.

Ciudat este faptul că, la începutul romanului, din perspectiva lui Canibal, empatizezi cumva cu el, iar Miranda pare o răsfățată prefăcută. Dar apoi, când realizezi că nu există scuze pentru răpire și pentru sechestrare, ești până la final alături de ea.

Caliban este un obsedat sexual, deși nu se atinge de Miranda și nu face niciun gest în „a se da la ea”, ba din contră, atunci când aceasta se dezbracă (o reacție normală, dacă este să te pui în locul ei și să-ți dorești libertatea cu orice preț – eu aș fi mers mai departe decât a mers Fowles cu imaginația și l-aș fi făcut pe micul „monstru” să creadă că Miranda s-a îndrăgostit de el, așa slab, urât, limitat și fără pic de cultură), el o îndepărtează și începe să o urască, spunându-i că este „ca toate celelalte”.

Chiar și când era clar că fata a murit, tot am sperat într-o „revenire”. Ceva o atrăgea pe Miranda la Fred, așa că nu era exclus ca autorul chiar să-i aducă împreună.

„Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia pe care o mai avusesem o dată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de niciun fel. Ci certitudinea că destinele noastre erau legate. Ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă – pe o plută – care nu doresc în niciun fel să fie împreună, dar care sunt totuşi obligaţi să fie împreună”.

Este clar că Fred nu e genul de bărbat pe care să-l poate iubi, ea fiind îndrăgostită deja de un pictor, bărbat cult, mai mare cu 20 de ani decât ea, a cărui personalitate mi-a plăcut tare mult, dar am pus-o pe seama vârstei (numit G.P).

„În acea zi, G.P. mi-a spus: Oamenii săraci și cinstiți nu sînt decît niște potențiali parveniți fără bani. Sărăcia îi obligă să aibă calități remarcabile și să se mândrească cu alte lucruri în afara banilor. Și cînd dau de bani, nu știu ce să facă cu ei”.

Fred este colecționar, deci de aici trebuia să-mi dau seama că nu-i va reda tinerei frumoase libertatea. Așa cum este înnebunit să prindă fluturi, la fel de obsedat a devenit și de Miranda pe care dorește să o aibă pentru totdeauna în preajma lui, pentru a o putea privi oricând dorește.

„El pe mine mă vrea, înfăţişarea mea exterioară şi nicidecum sentimentele sau inteligenţa sau chiar trupul meu. Nimic din ceea ce este uman. E un colecţionar. De aici provine tot ce este mort în el”.

„Cu toţii dorim lucruri pe care nu le putem obţine. Faptul că acceptăm această situaţie dovedeşte că suntem oameni maturi, inteligenţi. Încercăm toţi să luăm din viaţă ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieţii n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci când se iveşte ocazia”.

„Să aparţii cuiva implică două aspecte: unul care dă şi celălalt care acceptă ce i se dă. Tu nu-mi aparţii pentru că eu nu pot să te accept. Nu-ţi pot da nimic în schimb”.