Cover story: Locul meu de suflet, Spitalul Marie Curie

Un articol peste care am dat aseară, scris de ceva timp și lăsat în “Ciornă”. Cum spuneam AICI, voluntariatul este parte din viața mea, chiar dacă nu scriu mereu despre asta. Nu este o obligație față de nimeni, nici măcar față de copiii pe care îi vizitez. O fac pentru că asta simt. Scriu despre ce fac pentru că am o mică speranță că sunt persoane cu posibilități, care ar da o mână de ajutor.

Când merg la Marie Curie, cel mai mult timp îl petrec cu micuța abandonată de la etajul doi. Scrisesem, într-o postare pe Facebook, despre problemele ei. Acum reamintesc puțin de nevoile pe care le are. Sper ca cine citește acest articol să treacă, din când în când, pe la ea. Nu are nevoie de jucării prea multe, să știti. Maria, în vârstă de trei ani, are nevoie de oameni în jurul ei. Ea nu este ca un copil oarecare. Ea nu știe să se joace ca alți copii. Maria este specială. Un copil “special”. De aceea, citindu-i, cântandu-i, jucându-te cu ea, poți să ajuți la creșterea și educația ei. Nu le are decât pe asistentele care îi schimbă pampersul și îi dau să mănânce. Și, uneori, pe mine. Iar spitalul este casa ei. Singura ei casă.

Dar nu doar despre Maria este vorba la Marie Curie. De regulă trec prin toate secțiile. Depinde doar de câte am în sac :). Păi, da, mă duc cu sacul, sunt un fel de Crăciunică sau de Iepuraș, în funcție de anotimp :). Copiii care sunt internați cu părinții lor au cam de toate. Nu le lipsesc hainele sau jucăriile. Le lipsește activitatea. Au nevoie de zâmbete, de hohote de râs, de afecțiune. Asta și înseamnă voluntariatul, de altfel, pe lângă timp, energie și multe altele. Iar timpul nu este niciodată suficient.

Cum oprești timpull?

Îți vine să crezi că este posibil? El curge într-o singură direcție, de întors nu-l poți întoarce. Dar așa cum simțim că ne scapă printre degete, la fel se întâmplă și-l oprim.

Să dăruiești, să înveți sa asculți, să râzi cu sinceritate, să te detașezi. Aceasta din urmă nu se traduce ca nepăsare. Ai nevoie să te detașezi pentru A Fi acolo. În prima mea seară ca voluntar, prin 2016, am plâns când am ieșit dintr-un salon. Era o fetiță de câteva luni, ce respira cu dificultate, printr-un tub endotraheal. Văzându-i mânuțele atât de subțiri, fețișoara transpirată, m-a apucat o milă teribilă. Şi o durere cruntă. Dar acesta este voluntariatul. Am povestit şi AICI.