Spuneam acum ceva timp că sunt recunoscătoare pentru oamenii pe care i-am întâlnit. Am toate motivele să fiu astfel, pentru că sunt anumiți oameni care au condus către anumite situații, iar acele situații au fost benefice pentru mine. Nu știu cât la sută o fi fost noroc, dar știu că meritam să vină soare pe străzile pe care le străbat. Furtunile n-au cum să fie la nesfârșit.

În urmă cu un an, intram ca voluntar în Asociația „Taxiul cu Bomboane”. Au sosit mulți atunci și am rămas surprinsă că există oameni cu suflet așa mare. Veniseră de peste tot, și din alte localități, cu pernuțe, cu cănuțe, cu fructe, cu cărți, cu baloane, fiecare cu ce a putut. După aceea, am fost din ce în ce mai puțini, dar tot timpul alții. Numai cinci-șase persoane eram aceleași de fiecare și de fiecare dată, atât la Grigore Alexandrescu, cât și la Marie Curie, urcând, parcă neobosiți, etaj cu etaj, salon cu salon. Așadar, astăzi este o gașcă mare și colorată, cu din ce în ce mai mulți oameni dragi, dar, cândva, nu eram decât noi, aceiași cinci-șase „cavaleri”. Însă lucrurile și faptele acestea au apus demult. Nu are importanță cât bine faci în trecut, dacă nu continui să faci asta și în prezent. Oamenii sunt buni doar atunci când fac ceva pentru tine. După care nu mai dă nimeni doi bani pe tine.

A trecut un an. Nu am reușit să ajung mereu la spitale, cel puțin nu ca înainte, când timpul îmi permitea să merg de două ori pe săptămână. Am adunat povești, am cules zâmbete, am dăruit și am primit iubire. Aceasta a fost, pesemne, una dintre cele mai frumoase experiențe pe care mi le-a oferit viața. Și, vai, Doamne, cât de frumos a fost! Cât de fericită am fost să dăruiesc! Pe lângă zâmbete, însă, au fost și lacrimi. Sunt și eu om și am momente când cedez. Să vezi un suflețel că abia respiră pe un tub sau un altul care nu mai are pic de piele netedă pe corp sau să afli că unul dintre copilașii cu care te jucai la Oncologie nu se mai află în salon, nu pentru că a plecat liniștit acasă, ci pentru că a pierdut în această luptă cu necruțătorul cancer… toate acestea nu au cum să fie ușoare și nu de puține ori am simțit cum mi se sfâșia inima. Dar vedeți voi, aceste lucruri fac parte din povestea nespusă a ceea ce am arătat de-a lungul acestui an. Pentru că voi trebuie să vedeți partea frumoasă și, dacă aveți putere, să faceți ce am făcut și eu. Nu sunt o sfântă, nici pe departe, dar vă spun cu mâna pe inimă că am avut satisfacții sufletești uriașe :).

Vă întrebați, probabil, de ce vorbesc la trecut.

Am decis să închei aici această minunată poveste. Consider că mi-am îndeplinit misiunea în „Taxiul cu Bomboane”, de aceea se încheie acum. Există un început și un sfârșit în toate, iar mai apoi o continuare – sub o altă formă, cu alți oameni, dar cu același scop. Dacă am un motiv anume? Desigur, există și un motiv. Dar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat până în acest punct este diplomația. Să taci nu înseamnă că ești mai prost. Uneori, e mai bine să nu spui lucrurilor pe nume. Ești mai câștigat astfel, dacă privești lucrurile pe termen lung. Să faci rău e foarte ușor. Și știu că aș face, pentru că blogul meu este citit de un anumit public și de un anumit număr de oameni. Mulți, puțini, n-are importanță; sunt suficienți cât să vadă o situație dintr-o altă perspectivă, iar eu nu doresc asta.

Așadar, am început cu evenimentul „Cănuța cu Bomboane” și închei tot cu acesta. Nu a fost ceva premeditat, dacă la asta vă gândiți. Doar în ultimele două săptămâni am cântărit cât de bine am putut eu această decizie. Să nu credeți că a fost ușor, totuși. Să renunți la ceea ce îți face plăcere nu va fi niciodată ușor.

De aceea, în seara asta, am rămas mai mult ca niciodată la etajul cinci (Oncologie). M-am jucat, am râs, am transpirat, am dat tot ce am putut eu mai bun și mai frumos. Pentru că a fost… ultima seară :).

Mulțumesc aici oamenilor care au făcut posibil ca eu să am parte de o asemenea poveste (se știu ei aceia care sunt 🙂) și îi îmbrățișez tot aici pe toți cei pe care i-am cunoscut (și ei se știu – mă aștept să zâmbească când or citi toate acestea). Acum las în continuare lucrurile să se întâmple după voia Sa, așa cum am făcut, în general, în viață. Voluntariatul va face parte întotdeauna din viața mea. Cu o parte dintre voi am să mă mai văd, cu siguranță, însă nu în această formulă. Micul meu rol în „taxi” s-a sfârșit aici.

PS: Vă rog mult, nu puneți întrebări :).

DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ