”Sper că vei trăi o viaţă de care să fii mândru. Iar dacă o să descoperi că nu este aşa, sper că vei avea tăria să o iei de la capăt”

Știți cum sunt filmele acelea care fac parte din categoria ”oldie, but goldie”? Ei bine, la fel este cu ”The Curious Case of Benjamin Button”, un film nu chiar atât de vechi (2008), însă mi-am dat seama că au trecut ceva ani de când l-am văzut întâia oară; n-aș vrea să rămână nescrisă această poveste 🙂 (poate am să-l revăd mai încolo dacă nu ies în oraș). Nu întâmplător mi-am amintit de el. Azi am mers la Marie Curie, spitalul în care am petrecut aproape în fiecare joi, timp de un an, cu micuții internați acolo. Mai multe AICI, pentru cei care nu cunosc povestea mea ca voluntar. Am o fetiță abandonată în acest spital, azi în vârstă de patru ani (se află la etajul al doilea, pentru cine dorește să-i facă o vizită; despre ea am mai scris și AICI, în urmă cu doi ani), iar azi am avut marea bucurie să o văd mergând. Asistenta mi-a spus că Maria nu merge pe picioarele ei. Am luat-o în brațe, i-am vorbit (eu cred că mă înțelege) și apoi, în spatele ei, cu piciorul meu în față, o tot îndemnam să facă și ea un mic pas. Am mers câteva minute așa de mână, deși mă durea spatele și-mi obosiseră mâinile. Nu pot descrie această bucurie aici, în cuvinte. Fără a fi vreo legătură într-adevăr cu filmul, am asociat povestea Mariei cu cea a lui Benjamin din film, poate din cauza faptului că se comportă ca un bebeluș de opt-zece luni, însă pielea mânuțelor este ridată, parcă îmbătrânită, și, mai mult decât atât, are o viață chinuită, plătind pentru vini ce nu-i aparțin.

Benjamin Button este abandonat în fața unui azil de tatăl său din cauza înfățișării sale oribile, pentru care este învinuit de moartea mamei la naștere, și adoptat apoi de o îngrijitoare. Ciudățenia stă în faptul că el se naște ca un bebeluș, dar are toate caracteristicile unui bătrânel în vârstă de 80 de ani: cataractă, piele îmbătrânită, șchioapăt etc (apropo, nu l-am recunoscut pe Brad Pitt; Doamne, interpretează magistral rolul!). Însă și mai ciudat este că, odată cu trecerea anilor, bebelușul nostru întinerește. Adică își parcurge viața invers, de la bătrânețe la tinerețe. Cum este posibil acest lucru, nu vă pot spune. Nu am aflat nici la finalul filmului. Ori mi-a scăpat mie. Însă scenaristul nu s-a omorât să dea răspunsul, cu siguranță, nu.

Ei, și de aici începe filmul. Personajul nostru călătorește, experimentează lucruri noi, își reîntâlnește iubirea din copilărie (frumoasa Daisy, personaj interpretat de Cate Blanchett), devine părinte, trece prin toate stadiile prin care trece un om într-o viață. Multă lume se aștepta la acel final, atât de amar și de trist. Eu nu. Te gândești că după atâtea încercări și pățanii, personajul principal merită fericire. Dar ce să faci, dacă așa s-a hotărât :). Cum spuneam, lucrurile se petrec invers. Limbile ceasului merg înapoi, iar bătrânelul Benjamin, căruia i se schimbă trupul și fizionomia, privește cum cei dragi lui cresc, îmbătrânesc și mor, primește lecții de la viață, învață din ele, face alegeri.

Filmul nu este siropos, deși destul de emoționant, iar pe parcurs chiar mai curge câte o lacrimă, mai ales la final. A fost făcut după cartea lui F. Scott Fitzgerald; mi-ar plăcea să o citesc. Obișnuiesc să fac asta cu alte cărți după care s-au făcut filme, pentru a le compara și din curiozitatea de a vedea cât s-a respectat firul epic. Poate că regizorul (David Fincher – ”Fight Club” și ”Se7en”, dacă vă amintiți – acestea chiar sunt din categoria numită la începutul articolului) a exagerat puțin cu privire la durata filmului (2 h şi 46 min), însă merită tot timpul investit. Este de neratat. O capodoperă despre viață, despre fizic și despre interior. Hm, cred că am să-l revăd :).