Iartă-mă…!

Ai apărut în viaţa mea într-un mod neaşteptat, chiar dacă, fără să ştiu, te căutam în fiecare persoană de sex masculin pe care o vedeam. Aveam nevoie de tine, deşi nu ştiam cine eşti tu şi pe unde umbli de nu mai apari. Ştiu doar că trebuia să ajungi, la un moment dat, în viaţa mea, pentru a mă strânge la pieptul tău şi a nu-mi mai da drumul vreodată.

De multe ori am avut sentimentul că te-am întâlnit prea târziu. Sau poate prea devreme. Dar cred că aşa a vrut Dumnezeu să fie. Gândind astfel, ar însemna să dau peste cap tot ce a plănuit El pentru vieţile noastre. Şi apoi, cine sunt eu să încerc să schimb destinul?

Azi vreau să-ţi cer iertare pentru tot ceea ce n-am ştiut să fiu.

Te-am judecat. Când toţi ceilalţi te judecau şi te condamnau pentru greşelile făcute, aveai cea mai mare nevoie de mine pentru a te susţine. Eu, în schimb, înfigeam cuţitul în inima ta şi-l răsuceam fără milă. N-am ştiut să te îmbrăţişez şi să-ţi fiu alături în momentele grele din viaţa noastră. Mi-am arătat mereu faţa de arogantă atotştiutoare, râzându-ţi, parcă, în nas…

Te-am rănit ori de câte ori am avut ocazia. Dar nu ţi-am spus că o făceam pentru că şi eu, la rândul meu, eram rănită. Chiar şi prin articolele de pe acest blog te-am rănit. Şi ţi-am cerut să nu mai citeşti. Dar nu m-ai ascultat. Pentru că ştiai că aici aştern cuvinte care vin mereu din sufletul meu. Şi, în fond, aşa ai ajuns să-ţi doreşti să mă cunoşti mai bine…

Am fost egoistă. Încă mai am momente în care sunt. Credeam că mie mi se cuvine tot timpul tău, toată dragostea ta, înţelegerea ta, banii tăi, chiar şi viaţa ta toată, deşi pe aceea ţi-a dat-o altcineva, iar eu nu voiam să te împart cu cineva. Mai ales, mă enervau toate drumurile neasfaltate, deluroase şi întortocheate pe care mă duceai tu. Când astea toate erau, poate, încercări ale vieţii…

Să nu fii supărat pe mine, rogu-te… Am avut şi eu multe experienţe neplăcute în viaţă, am suferit, am trecut prin clipe grele şi poate că a fost sau n-a fost cineva lângă mine. M-am purtat urât cu tine din cauza frustrărilor mele. Din cauză că voiam pentru mine tot ce este mai bun şi mă gândeam că merit tot ce e mai bun. Iar dacă Dumnezeu a considerat că este necesar să apari tu în viaţa mea (tu şi copilaşul tău nevinovat), a ştiut El mai bine de ce să fie aşa.

Şi, mai ales, de ce acum, fie că eu îmi pun întrebarea dacă n-o fi prea devreme sau prea târziu. El are moduri diferite de a lucra, aşa că nu vreau să mai iau drept „semne” tot ceea ce mi se întâmplă. Pe tine te văd ca fiind tatăl copiilor noştri, visând să-ţi semene, să fie nobili şi frumoşi la suflet ca tine…