Nichita Stănescu, ciudat şi complicat

Nu reuşesc să-mi amintesc la ce vârstă am citit prima poezie de Nichita Stănescu. Ştiu doar că am crezut că este femeie. Multă vreme l-am crezut femeie, după nume şi după faţă. Poeziile lui nu mi s-au părut niciodată uşoare, de multe ori de neînţeles. Dar ceva mă atrăgea, de vreme ce îmi plăcea să-l citesc.

„Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
face un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmulţiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!”

Despre Nichita am citit multe. Ştiu că a fost un mare beţiv şi de asta a şi murit, nereuşind să-şi continue cariera. Bea vodka precum bem noi apa, nu de puţine ori fiindu-i rău şi tremurând mai ceva ca un drogat, dar care se însenina rapid după ce-i dădea cu alcool. În fond, Nichita Stănecu n-a fost chiar ciudat şi complicat, dar l-a urâţit foarte mult băutura, aşa cum se întâmplă în viaţă oricărui om care are probleme cu alcoolul. Cine ştie, dacă nu i-ar fi plăcut atât de mult băutura, poate că nu ar mai fi scris asemenea poezii superbe. Poate chiar la băutură compunea multe dintre ele.

De iubit, Nichita pare că le-a iubit pe toate femeile care au trecut prin viaţa lui, dar în mod special pe cele două care i-au şi marcat existenţa: soţia (ultima), Doina Ciurea, şi amanta, Gabriela Melinescu. Prima a fost ca un trofeu pentru Nichita, după ce Doina fusese iubita lui Nicolae Labiş, rivalul acestuia. Căsătorit în continuare cu Dora, marele poet a trăit zece ani o poveste de iubire cu Gabriela, muza lui. Născută în zodia Leului, aceasta din urmă l-a inspirat pe Nichita să scrie binecunoscuta poezie „Leoaică tânără, iubirea”, care, înnebunit de gelozie, o încuia mai tot timpul pe tânăra scriitoare, dispărând câte trei zile la băutură. Până când Gabriela i-a dat şansă unui suedez îndrăgostit de ea şi a plecat cu el în lume. „Doi creatori nu prea pot convieţui. E foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, spunea Gabriela în jurnalul ei.

„De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?…”