O cană de fericire, vă rog!

Îți sunt cunoscute dățile alea în care parcă îți vine să bați pe cineva? În care îți vine să ieși afară și să alergi în ploaie, dar nu de fericire, ci doar cât să te răcorești și să-ți limpezești gândurile? Așa simțeam eu acum câteva ore. Întâmplarea a făcut ca ploaia să și contribuie la sentimentele astea nebune. N-am ieșit, însă. N-aveam haine de schimb la seviciu, nu de alta 😁.

Sunt momente în care te comporți ca un copil. Și arunci frustrările către celălalt, care, de asemenea, are piticii lui pe creier. Te enervezi, scoți pe gură cuvinte neplăcute, pentru că în momentele alea uiți că vorba spusă n-o mai poți lua înapoi, și ajungi să te întrebi apoi care naibii a fost motivul supărării. Când derulezi în mintea firul discuției realizezi că a fost o tâmpenie, că ai fost mai idiot decât celălalt, că trebuia să-ți păstrezi calmul și să cedezi. Niciodată, ăla care cedează nu va fi mai prost. Dimpotrivă, are de câștigat. Și nu doar pe termen lung. Când taci în fața celuilalt, ești tot tu. Doar ceva mai diplomat și mai isteț. Ar fi ideal ca noi, oamenii, să putem gândi înainte de a vorbi. Dar nu, că e greșit ce zic aici. Pentru că de gândit o facem cu toții. Zeci de gânduri ne trec prin minte cu fiecare secundă care se scurge. Problema e când nu filtrăm și aruncăm direct în exterior.

Bine a mai definit Dostoievski omul, când spunea că acesta se poate obișnui cu orice. Îți vine să rămâi în starea aia, simți cum îți pierzi puterea de concentrare și-ți vine să te închizi acolo, într-o cochilie. Marele meu noroc este că pot trece repede peste o supărare. La urma urmei, tristețea este o stare emoțională temporară. Ea nu rezistă mult timp dacă nu o “hrănești”. Totuși, în clipele astea, I’m a little sad. Așadar, cine dă cu împrumut o cană de fericire? Dau cam trei înapoi, de regulă :).