Oaia neagră din societate

societate

După o întâlnire cu prietenii mei, în fața blocului, ca la liceu, realizez că toți suntem blamați și că dacă nu ne conformăm să respectăm stereotipurile societății riscăm să fim considerați niște paria. Fix așa, paria, ăia care nu au făcut nimic cu viața lor. Sau cel puțin așa se vede din exterior.

Când eram adolescentă îmi închipuiam cum voi ajunge eu la 30 de ani și viața mea va fi în același stil în care este şi acum, adică ce spuneam mai sus, cu prietenii care își trăiesc viața așa cum simt, sau că sărbătorile vor fi cu toți ai mei acasă, ciocnind un pahar de vin din cel făcut de tata și savurând din cozonacul mamei. VISE. Cel puțin așa par să rămână până la 28 de ani, însă am speranța că poate se va mai schimba ceva până la 30; mai am doi ani și, poate, magia se va întâmpla.

CARE E PROBLEMA MEA, DE FAPT? NU-I SUPORT PE CEI CARE SE FOLOSESC DE OAMENI. MATERIAL, SENTIMENTAL, SEXUAL. ÎMI DISTRUG CREIERII. POATE SUNT EU TÂMPITĂ, CĂ NU ÎNŢELEG CE ÎNSEAMNĂ SUPRAVIEŢUIREA ŞI INTELIGENŢA. LA DRACU, CRED CĂ AM SĂ MOR SINGURĂ ŞI SĂRACĂ.

Când am zis că societatea ne vrea stereotipuri m-am referit la cuplurile care nu doresc să aibă prunci și adoptă cinci, zece, douăzeci de animale și ăștia, săracii, sunt niște „terminați”, căci cu banii aceia puteau să îi investească în ei. Ar trebui arși pe rug, nu? Ei nu contribuie la perpetuarea speciei ca Gicu și Tanța, care au zece copii, dar stau pe banii din alocații și se plâng că e greu, dar la muncă ciu-ciu. Ăştia au făcut ceva la viața lor. Și da, am și o problemă cu cei care întreabă “Nu aveţi de gând să faceți şi voi un bebe, ce naiba, aveți cinci ani de când v-ați luat?!”. Poate oamenii aceia suferă că nu pot fizic să facă un copil. Am să continui și cu ăia care au în ADN perpetuarea speciei proprii și o au în minte pe aia “Frumos că au adoptat, dar degeaba, că nu e sânge din sângele lor”. Pe aceștia din urmă i-aș închide într-o cameră împreună cu cei care gândesc la fel ca ei (sunt curioasă dacă se sfâșie între ei sau nu). Mi se pare cel mai complex gest de bunătate să crești un puişor de om și să îi oferi tot ce ai mai bun sufletește și financiar. Dar nu, toți cei menționați mai sus nu respectă traiectoria lui Adam și a Evei, pentru asta merită orice formă de lipsă de respect. Nu se încadrează, domn’e!

Nu sunt diferită, sunt doar încă una din mulțime. Dar nici de-a dracu’ nu îmi doresc ceva standard, nu îmi doresc căsnicie cu acte și toate cele, nu îmi doresc nuntă ca în povești. Îmi doresc ca cel care e lângă mine să însemne „acasă”, chiar dacă acasă înseamnă chirie sau cine știe ce altă posibilitate, nu vreau să fac copii neapărat, nu țin morțis, sper să pot adopta. Vreau un job bine plătit, dar atât timp cât îmi oferă posibilitatea de a petrece timp și cu cei dragi. Vreau să am atât de mult, încât să pot da, fără a mai aștepta să mi se returneze. Da, un om cu un retard, dar îmi place retardul meu, ăsta mă menține vie și mă face să îți simt durerea ta și să fiu empatică, chiar dacă mi-o iau în freză. Sper să am puterea de fiecare dată să îmi ofer timpul, energia, banii, sentimentele, şi mai sper să fie în oameni care merită. Și dacă nu merită, măcar au “gustat” un pic din mine!

Deși mă pricep la cifre și pot învăța cu ușurință multe alte lucruri, nu vreau să mă mai obosesc cu alt job care nu are legătură cu ceea ce îmi face plăcere să fac. Scrisul este ceva ce mă face să mă simt demențial, sper ca asta să fie componentă a viitorului job. Până atunci, o voi face și moca, căci mă face fericită. Copii nu știu dacă voi face, dar când Maria cu ochişori albaștri mă strânge în brațe cu toată forța ei și se joacă în părul meu, întregește toată dragostea GENERAȚIILOR anterioare mie. Când Flo cel mic mă strigă “Moș, jucăm cu tutu!” simt că orice copil, chiar dacă nu l-am făcut eu, este al meu. Când bunicuța mea își pune mâna într-a mea și îmi zice “Iarăși ai venit, mămăița mea, oi fi și tu obosită!”, iar mămăicile din piață îmi pun cele mai frumoase produse ale lor și mă întreabă dacă vin și mâine că le fac să râdă, știu că nu un copil mă “duce” mai departe, poate doar copilul care se comportă ca mine. Acel copil poate fi al tău, al unor familii nonconformiste, al unor rromi sau al oricărei alte minorităţi.

Un P.S mai lung: Acest articol s-a născut pentru că am răbufnit din ceea ce văd în jurul meu. Sunt tristă și dezamăgită, dar sunt și sunt fericită în același timp, pentru că mă simt altfel. Parcă nu îmi găsesc, totuşi, locul. Asta se întâmplă pentru că, din păcate, la fiecare pas, toată lumea încearcă să mă modeleze după bunul plac. Toți sunt îngrijorați de ce traiectorie îmi aleg, iar eu eu mă simt „oaia neagră” din mulțime: cea care refuză joburi pentru că nu se mai pliază pe ceea ce o face fericită, cea care refuză să își facă o relație, o familie, cea care plânge când merge vinerea la bătrânica ei, să îi ducă de mâncare. Sunt cea care sunt şi presimt că nici în următorii 28 de ani nu am să mă schimb. Din fericire pentru mine, mă iubesc aşa.

Autor: Anonim 🙂

Guest Post