Vârful Negoiu: Trei lecții învățate pe munte

Dacă am ajuns pe Negoiu, pot spune că mă duc lejer pe Mont Blanc 😎. Ok, e o glumă (acum). Am crezut că mor, cedasem rău la un moment dat, simțeam că efectiv leșin acolo în drum și vedeam cum cheamă prietenii salvamontul și le distrug și lor traseul, că-i țin pe loc. Dar știți vorba mea: de zeci de ori am zis în viața asta că nu mai pot și am mai putut puțin mai mult decât credeam. Haideți să aflați de această minunată experiență – traseul vieții mele pe munte, până acum cel puțin 😍 (bine, realitatea o vedeți mai bine în story-urile de pe Instagram, unde am filmat diverse momente – și bune, și rele 🤪).

Dacă mă citiți de mai multă vreme, știți că nu am multe trasee montane până în prezent (vedeți articolele semnate “Pe meleaguri românești”). Și în afară de catchball, nici prea mult sport nu fac. Nici nu știu cu ce să încep să vă povestesc, sunt atât de multe lucruri…! Însă a fost unul dintre cele mai frumoase, spectaculoase și magnifice trasee văzute vreodată! Am spus că nu mai pot din prima oră de la plecarea de la Cabana Negoiu. Și eram aproape convinsă că după Vârful Șerbota am să mă întorc singură spre cabană. Haideți să vă explic puțin ce am simțit. Neavând condiție fizică foarte bună, în prima oră eram deja epuizată, îmi tremurau picioarele, mă simțeam amețită, mă dureau toate (asta și pentru că, cu o seară în urmă, mersesem cu un rucsac uriaș în spate vreo 2,5h, de unde am lăsat mașinile până la Cabana Negoiu (nu ai alt mijloc de transport pe acolo – adică bine, n-aș fi refuzat un ATV dac-ar fi trecut pe-acolo 🤪) și încă mă durea spatele. Însă cam de atât am eu nevoie pentru a putea continua. Acea oră de urcat prin pădure și printre jnepeni a fost antrenamentul meu. După care am mai mers încă 1,5h până la Șerbota. Am făcut mic popas de masă și am pornit. Am simțit că pot. Iar Valentin cu Ștefania nu au avut niciun dubiu în privința asta (de fapt, Vali a știut că am să rezist din momentul în care a propus traseul). Sunt foarte importane acele cuvinte de motivație. Însă oricât de mult îmi doream să ajung cu ei în vârf, m-am pregătit psihic și pentru faptul că poate chiar nu am să pot. Pentru că e mult mai important să mă întorc teafără acasă. Nu am acea ușoară disperare de a bifa. Nu trebuie să bifez nimic. O fac pentru bucuria personală. Și ok, ajungând în vârf, ai o foarte mare satisfacție că ai reușit. Dar până la destinație am văzut locuri superbe, munți, câmpii, creste, stânci, la întoarcere am ajuns și la o cascadă micuță (tot pe Instagram puteți vedea filmulețele). Să nu credeți că acel mare clasic citat a fost spus doar așa, de formă. E real: drumul, nu destinația:).

Norocul meu este că, din fericire, stau foarte bine la partea tehnică (am observat asta și pe Jepii Mici, cu toate lanțurile și printre stâncile acelea că mă descurc excelent). Așadar, după popas am urcat foarte bine. În ultimele 40 de minute, la Șaua Cleopatra, m-a luat iar oboseala. Iar cel mai tare m-a distrus drumul de întoarcere – surprinzător, pentru că eram sigură că o să fie mult mai ok – din cauză că picioarele îmi erau deja foarte obosite, îmi tremurau tare, iar degetele de la picioare mi s-au dus foarte mult în față (am pielea julită la două dintre ele 🤪).

De la Șerbota am intrat pe creasta Făgărașului, care este toată cu bandă roșie. Custura Sărății (bucățica dintre Șerbota și Cleopatra – sper să nu greșeac, abia acum câteva ore am făcut acest traseu și încă am mari dureri, dar sunt în mașină, pe bancheta din spate și povestesc cu voi🤪).

Al doilea vârf din România

O aventură, o provocare, o lecție de viață. Pentru fiecare muntele înseamnă ceva. Pentru că atunci când ajungi pe-un vârf, realizezi încă o dată cât de frumoasă e lumea ce te înconjoară. Cât de frumoasă e România, această bucățică de Paradis! 2535 de metri. Am ajuns pe al doilea vârf al României. Și fără doar și poate a meritat să merg cele nouă ore pe acest superb traseu. Oboseală, frig, foame, dar Doamne, să ajungi aici e cea mai mișto senzație de până acum! Am reușit! Sunt atât de fericită! Iar când urcam și întorceam privirea și vedeam pe unde am urcat… oh, înțelegeți? ☺️

Trei lecții învățate pe munte

Nu e ceva inedit ce scriu aici. Probabil toată lumea care urcă pe munte le știe. Iar eu am mers cu persoane care urcă de la vârsta de cinci ani. Însă le înveți mai repede trecând prin ele ☺️.

1. Întotdeauna poți.

Nu e tocmai motivant, însă dacă îți pune cineva pistolul la tâmplă, știii cum ajungi în vârful muntelui? 😅 Ce vreau să spun este că poți. Sigur că este vorba și de forță fizică, dar mai ales e forță psihologică. Teamă nu am simțit. Doar am obosit foarte și aveam nevoie să cred că pot.  Eu sunt optimistă și pozitivă în general, dar dacă nu mă ajută corpul… Încă o dată, mi-am dar seama cât îmi iubesc aceat corp că a mai putut puțin și nu m-a lăsat 😃.

2. Nu ai nevoie de multă mâncare.

Eu – cei care mă cunosc în realitate știu asta – ei bine, nu sunt eu dacă nu mănânc când mi-e foame 🤪. Devin recalcitrantă, nu mă mai concentrez și cum alții au nevoie dimineața de cafea pentru a funcționa întreaga zi, eu am nevoie de papa bun 😋. Mi-era teamă că n-am să rezist fără să mănânc bine, ceva sățios. Dar nu ai nevoie de foarte mult pe munte: o conservă de tin, pâine, alune și batoane.

3. Niște pastile în rucsac.

Sunt contra pastilelor. Le evit în general, însă sunt ajutătoare. Uneori, corpul nostru are nevoie și de ceva din exterior dacă nu-i oferim suficiente resurse. Din cauza gastrite pe care am avut-o în trecut, sunt ceva probleme cu stomacul dacă nu mănânc la timp, dacă nu mănânc mâncare gătită și, mai ales sănătoasă. Ce mi-ar fi fost util era ceva pentru avid gastric (unele batoane au zahăr în ele, iar eu nu prea mănânc dulce), apoi că nu am avut mâncare multă. Pe de o parte a fost ok (pentru că bagajul trebuie să fie cât mai mic), pe de altă parte, am simțit la coborâre că  am ceva arsuri (un dicarbocalm cred că era bun). Plus durerile de spate. Am uitat complet de ele. Greutatea pe care am avut-o cu o seară în urmă a fost prea mare. Am găsit la băieți un Nurofen de 400 și m-a ajutat. Însă am avut și probleme cu balonarea (aici chiar n-am avut nicio pastilă, a fost groaznic). Mai mult decât atât, n-am putut să dorm deloc aseară. Și așa am insomnii din martie încoace, dar dacă dorm în altă parte, în prima seară, întotdeauna am problema asta. De regulă, când plec undeva, pun mereu două-trei pastiluțe la mine. Nu știu de ce nu am avut acum inspirația.

Cam atât. Sunt foarte obosită, sper că n-am făcut greșeli de exprimare și gramaticale sau de cultură generală. Cu mare drag, mă puteți corecta liniștiți ☺️. Aș fi scris mai mult, m-aș fi documentat puțin înainte, dar nu mai am energie:). Ah, ce uitasem este un domn de 78 de ani. Doamne, ce m-a motivat (în vedeți în story-uri pe Instagram ce fain e). Mă rog, motivat. M-am urcat în Jeepul lui ca să mă lase și pe mine la mașină în ultimele 15 minute cât mai aveam de mers. Pe cuvânt, acel sfert de oră chiar  u mai puteam:).

PS: Cred că pot face Piatra Craiului la anu’ 🤪.

PPS: Mi-am propus să-mi duc și romanul prin toate colțurile României și ale lumii ☺️. “Dragostea pe strada mea” poate fi comandată de AICI.

---

GALERIE FOTO