Vrăjeala e mișto. Dar plicitisește rapid.

E mișto să flirtezi în mesaje. E chiar mai la îndemână. Am mai spus asta pe-aici, pe undeva: bărbații nu stau în șir indian la ușa mea. Și pentru că statusul meu pe Facebook este ”single”, iar întâmplarea face să fiu și frumușică ☺, mi se scrie și mie destul de des. Cu toate că spuneam AICI că nu dau curs întâlnirilor cu bărbați cunoscuți în mediul online, nu înseamnă că mă cred acum femeia de neclintit. De fapt, nici nu sunt astfel, deși mi se spune de multe ori. Sunt sensibilă, îmi plac alinturile și îmi place să fiu flatată. Mă deranjează unii-alții, că na, complimentele ce dau în pupincureală sunt enervante.

Dar sunt femeie. Și îmi place și mie să fiu “vânată”. Și să stau la vrăjeală. Adică să fac caterincă. Să răspund glumelor. Să mă fac că sunt mega-extaziată de convorbire. Nu sunt o prefăcută, dar nici nu e ca și cum mi-ar scrie cineva ceva ce n-am mai auzit în viața mea. Cum spuneam, vrăjeala e mișto și-mi place. Însă până la un anumit punct. De la un punct încolo, plictisește grav. Nu neapărat că plictisește, dar dispare cheful.

Emoțiile se simt în real life, nu virtual, nu în scris. E mai dulce roșitul decât honey pe messenger :). Emoția, stânjeneala, fâstâceala, zăpăceala, intimidarea… cum ai putea simți toate astea prin mesaje? Cum ai putea să vezi valurile de roșeață ce cuprind obrajii și urechile? 🙂 Mesaje pe Facebook poate să dea oricine. De sunat și de văzut… nu au toți privilegiul ăsta 😎.

The eyes, chicco, the eyes! Dacă nu îi vezi, cum să te-ndrăgostești? 😁