Nu de puține ori sunt întrebată de ce nu dau curs întâlnirilor din mediul online. Și sunt considerată (de cunoștințe sau de persoane care nu m-au întâlnit niciodată) ba fandosită, ba prea plină de mine sau mai știu eu cum. Nu, dragilor, am mai spus asta prin alte articole. Chiar nu mă văd o principesă la inima căreia bat bărbații continuu. Și nici nu sunt așa sălbatică cum își imaginează unii (mă rog…, oi avea momentele mele de “sălbăticiune”, dar asta-i altă poveste 😅). E vorba de un principiu aici; greșit sau nu, e al meu și mi-l asum.
Am crescut cu poveștile de dragoste. Am trăit povești de dragoste. Puține și bune :).
Habar nu am unde am să-l întâlnesc pe viitorul meu iubit, pe drum undeva, în aeroport, la semafor, în gară, nu știu. Oriunde, însă nu virtual. Nu cred în aceste povești. Cum o să povestesc eu nepoților și strănepoților? Că l-am cunoscut pe bunicul, respectiv străbunicul lor pe Facebook? Că m-a întrebat “Ce faci, Roxy?”, iar eu am trecut peste faptul că mi-a scris numele cu “y” pentru că m-a cucerit, totuși, cu mici fraze presărate cu inteligență? Și am zis că, deh, tot așteaptă atâta lume nunta mea de parcă ar renaște Prințesa Diana și s-ar căsători a doua oară, și că e momentul, la naiba, să mă mărit? Nț, nț, nu se poate :).
Mulți spun că astea ar cam fi singurele șanse ca eu să fiu cu cineva. Pentru că lucrez în fiecare zi, ajung la ore târzii acasă, iar mediul online îți pune bărbații la dispoziție mai ceva ca la o expoziție de tablouri. Dar eu refuz. Refuz să dau curs unor întâlniri care, poate, ar duce undeva.
Vreau să am o poveste de iubire cu cel care-mi va fi alături pe acest frumos drum al vieții în doi, o poveste fără sfârșit. Iar povestea asta n-are cum să înceapă pe Facebook. Pur și simplu, nu se poate. Pot să ratez astfel marea mea iubire? Nu cred. Bărbatul vieții mele nu mă va contacta pe Facebook, nu-mi va face invitații prin intermediul mediului online. Nu are cum. Nu pot permite :). Eventual, am să pun adresa acolo, la contact, astfel încât să apară bărbații, aceiași care îmi scriu, pe strada mea. Și să zic: “A, așa da! Ne-am întâlnit din întâmplare, pe stradă, și așa s-a născut povestea noastră 😅”.
…Acum na, dacă s-o întâmpla, totuși, să-mi găsesc omu’ pe Facebook, aia e. Ce pot să mai zic atunci? Eventual, nu am să vă povestesc. Dar știți deja că da. Cei care ați avut timp și drag să-mi “răsfoiți” viața așternută în scris știți și că povestesc nu doar despre lucrurile frumoase și minunate, ci și despre acelea care, poate, nu-mi fac cinste ori nu sunt plăcute. La fel ar fi și cu povestea de iubire ce va avea continuitate. Dacă începe pe Facebook, o să-i scriu un mesaj de mulțumire lui Zucki :).
A trecut mai bine de un an de cand am cunoscut pe Facebook un barbat. Mi a cerut cerere de prietenie si desi nu l cunosteam in persoana, cum aveam prieteni virtuali in comun, dupa ceva timp am acceptat.
In general am acceptat cereri de prietenie de la pers.pe care nu le cunosc in realitate doar pentru a ma delecta cu publicatiile pe care le comparte fiecare pe pagina sa. Profilul sau nu mi a atrás atentia in mod deosebit dar , altceva mi a starnit interesul; devenind prieteni virtuali in fiecare dimineata imi scria aceeasi intrebare : ,,esti bine?,,.La inceput ,din lipsa de timp, neincredere nu i am raspuns deloc,dar perseveranta lui de a nu renunta la intrebare cateva saptamani ,m a facut si pe mine sa ma intreb:oare chiar il intereseaza daca in realitate sunt bine?si atunci i am raspuns.Am inceput sa comunicam,sa ne povestim istoriile noastre de viata,sa descoperit ca avem multe in comun,ca avem aceleasi
idealuri,aceleasi conceptii de viata si mai ales vise pe care le doream sa le traim impreuna.Sí asa s au nascut sentimentele…sentimente adevarate de dor , de dragoste …De emotii…lacrimi…De parca ne am fi cunoscut de o viata si trebuia sa ne regasim in aceea disperare care ne separa. Dupa 6 luni ne am intalnit… Desi ne imaginasem zeci de scenarii de cum va avea loc intalnirea noastra ,cand ne am vazut si ne am imbratisat am trait in realitate emotiile tuturor intalnirilor inchipuite la un loc. Nu conteaza locul unde intalnesti persoana destinatata tie,este important ceea ce traiesti alaturi de aceasta persoana ,iar eu pot spune ca traiesc cea mai frumoasa poveste de dragoste,pe care o vom povesti oricui,nu numai nepotilor. . Cu vise implínite si multe pentru care vom lupta sa se implineasca.
Ma bucur pt tine, Elena, si sper sa aveti un viitor la fel de frumos ca prezentul. Eu am fost subiectiva, am vorbit doar din cele traite de mine sau de apropiatii mei :).
[…] face să fiu și frumușică ☺, mi se scrie și mie destul de des. Cu toate că spuneam AICI că nu dau curs întâlnirilor cu bărbați cunoscuți în mediul online, nu înseamnă că mă […]