Nu de puține ori sunt întrebată de ce nu dau curs întâlnirilor din mediul online. Și sunt considerată (de cunoștințe sau de persoane care nu m-au întâlnit niciodată) ba fandosită, ba prea plină de mine sau mai știu eu cum. Nu, dragilor, am mai spus asta prin alte articole. Chiar nu mă văd o principesă la inima căreia bat bărbații continuu. Și nici nu sunt așa sălbatică cum își imaginează unii (mă rog…, oi avea momentele mele de “sălbăticiune”, dar asta-i altă poveste 😅). E vorba de un principiu aici; greșit sau nu, e al meu și mi-l asum.

Am crescut cu poveștile de dragoste. Am trăit povești de dragoste. Puține și bune :).

Habar nu am unde am să-l întâlnesc pe viitorul meu iubit, pe drum undeva, în aeroport, la semafor, în gară, nu știu. Oriunde, însă nu virtual. Nu cred în aceste povești. Cum o să povestesc eu nepoților și strănepoților? Că l-am cunoscut pe bunicul, respectiv străbunicul lor pe Facebook? Că m-a întrebat “Ce faci, Roxy?”, iar eu am trecut peste faptul că mi-a scris numele cu “y” pentru că m-a cucerit, totuși, cu mici fraze presărate cu inteligență? Și am zis că, deh, tot așteaptă atâta lume nunta mea de parcă ar renaște Prințesa Diana și s-ar căsători a doua oară, și că e momentul, la naiba, să mă mărit? Nț, nț, nu se poate :).

Mulți spun că astea ar cam fi singurele șanse ca eu să fiu cu cineva. Pentru că lucrez în fiecare zi, ajung la ore târzii acasă, iar mediul online îți pune bărbații la dispoziție mai ceva ca la o expoziție de tablouri. Dar eu refuz. Refuz să dau curs unor întâlniri care, poate, ar duce undeva.

Vreau să am o poveste de iubire cu cel care-mi va fi alături pe acest frumos drum al vieții în doi, o poveste fără sfârșit. Iar povestea asta n-are cum să înceapă pe Facebook. Pur și simplu, nu se poate. Pot să ratez astfel marea mea iubire? Nu cred. Bărbatul vieții mele nu mă va contacta pe Facebook, nu-mi va face invitații prin intermediul mediului online. Nu are cum. Nu pot permite :). Eventual, am să pun adresa acolo, la contact, astfel încât să apară bărbații, aceiași care îmi scriu, pe strada mea. Și să zic: “A, așa da! Ne-am întâlnit din întâmplare, pe stradă, și așa s-a născut povestea noastră 😅”.

…Acum na, dacă s-o întâmpla, totuși, să-mi găsesc omu’ pe Facebook, aia e. Ce pot să mai zic atunci? Eventual, nu am să vă povestesc. Dar știți deja că da. Cei care ați avut timp și drag să-mi “răsfoiți” viața așternută în scris știți și că povestesc nu doar despre lucrurile frumoase și minunate, ci și despre acelea care, poate, nu-mi fac cinste ori nu sunt plăcute. La fel ar fi și cu povestea de iubire ce va avea continuitate. Dacă începe pe Facebook, o să-i scriu un mesaj de mulțumire lui Zucki :).