Incerc să scriu acest articol de ceva vreme, dar morfina și lipsa burgerilor gustoși (cât să fi trecut oare, 5 săptămâni fără mâncare adevărată?) mi-au scăzut energia și puținul talent la scris pe care îl aveam. În plus, nici reprizele scurte de moțăială care mă întrerup în mijlocul propoziției nu mă prea ajută să avansez cu scrisul atât de repede pe cât mi-aș dori. Dar, trebuie să recunosc, că sunt si puțin amuzante.

Trebuie, totuși, să mă țin de scris, pentru că am primit un termen limită si, în acest caz, unul chiar presant. Trebuie să spun ce am de spus (și să o fac cum trebuie), cât timp mai am: a) atenția voastră și b) puls.

De 26 de ani sunt căsătorită cu cel mai minunat bărbat din lume. Eu speram la cel puțin încă 26 împreună.

Vreți să auziți o glumă proastă? Un soț și o soție ajung la camera de gardă seara târziu, pe data de 5 septembrie 2015. Câteva ore și teste mai târziu, doctorul clarifică faptul că durerea neobișnuită pe care soția o simte in partea dreaptă nu este o simplă apendicită, ci mai degrabă un cancer ovarian. În timp ce cuplul se îndreaptă spre casă în dimineața zilei de 6 septembrie, încă în stare de șoc, își dau seama că astăzi, ziua în care au primit o veste atât de proastă, este și ziua în care vor începe să trăiască fără copii în aceeași casă. Cel mai mic dintre cei trei copii tocmai plecase la facultate.

Atât de multe planuri s-au evaporat instantaneu, ca un balon de săpun. Adio călătorie cu soțul și părinții în Africa de Sud. Nu mai am nici un motiv să aplic acum pentru bursă la programul Loeb de la Harvard. Adio turului Asiei planificat cu mama mea. Pot să uit și de taberele de scris pe care le plănuim la acele școli minunate din India, Vancouver si Jakarta.

Nu e de mirare cât de mult seamănă cele două cuvinte: cancer și „cancel” (a anula).

Acesta este momentul în care am apelat la Planul „Be” („A fi”), care e valabil doar pentru prezent. În ceea ce privește viitorul, permiteți-mi să vi-l prezint pe personajul principal al acestui articol, domnul Jason Brian Rosenthal.

Este ușor să te îndrăgostești de Jason. Eu am făcut-o într-o singură zi.

Să vă povestesc: Cel mai bun prieten din copilărie al tatălui meu, “unchiul” John, ne cunoștea pe mine și pe Jason încă de când ne-am născut, dar noi doi nu ne întâlniserăm niciodată. La 18 ani eu am plecat la facultate pe Coasta de Est și mi-am luat și un job în California. După câțiva ani, când m-am întors acasă, în Chicago, unchiul John – care credea că eu și Jason eram perfecți unul pentru celălalt – ne-a aranjat o întâlnire (un blind date).

Se întâmpla în 1989. Amândoi aveam doar 24 de ani și eu aveam zero așteptări ca întâlnirea să ducă undeva. Dar, când Jason a bătut la ușa micuței mele case, mi-am spus în gând: “Hmmm, tipul ăsta are ceva super fain”. Până la sfârșitul cinei, am știut că vreau să mă căsătoresc cu el.

Jason? El a știut un an mai târziu.

Nu am avut niciodată cont pe Tinder, Bumble sau eHarmony, dar îi voi face un profil lui Jason chiar aici, pe baza experienței mele de a trăi în aceeași casă împreună cu el timp de 9.490 de zile. În primul rând, elementele de bază: are 1,78m, 73 de kg, părul grizonat și ochi căprui. Următoarea listă de atribute nu este în vreo ordine specială, deoarece mie toate mi se par importante într-un fel.

Se îmbracă foarte bine. Băieții noștri, Justin și Miles, împrumută deseori haine de la el. Cei care îl cunosc – sau care doar se întâmplă să se uite la spațiul dintre pantalonii lui și pantofi – știu că are un fler deosebit pentru șosete super faine. Arată bine și îi place să se mențină într-o formă fizică foarte bună.

Dacă ar putea vorbi, casa noastră v-ar spune că Jason este și foarte îndemânatic. Cât despre gătit… yummmy. După o zi lungă, nu există bucurie mai mare decât să-l văd cum ajunge acasă, așează cumpărăturile pe tejghea și mă servește cu măsline și brânză delicioasă, înainte să se apuce de pregătit cina. Pe lângă toate acestea, este și un tată minunat. Poți să întrebi pe oricine.

Lui Jason îi place să asculte muzică live; este activitatea noastră preferată. Aș mai adăuga și că fiica noastră de 19 ani, Paris, preferă să meargă la concert cu el, mai mult decât cu oricine altcineva. Când lucram la prima mea carte, încercuiam secțiunile pe care editorul meu dorea să le detaliez. Îmi spunea: “Aș vrea să aflu mai multe despre acest personaj”.

Desigur, eu eram de acord – era într-adevăr un personaj captivant. Mi se părea însă amuzant pentru că putea să spună doar atât: “Jason. Hai să vorbim mai mult despre Jason”.

În după-amiezele libere, Jason pictează și mie îmi plac tare mult desenele lui. L-aș numi un artist, dacă nu ar fi diploma de avocat care îl ține în birou, de la 9 la 5. Sau cel puțin îl ținea, înainte ca eu să mă îmbolnăvesc.

Dacă-ți cauți un partener pentru o vacanță de vis, tot Jason este omul potrivit. În plus, are și o afinitate pentru lucrurile mici: lingurițe, borcănașe și o mini sculptură a unui cuplu care stă pe plajă – pe care mi-a făcut-o cadou, ca o amintire despre cum s-a format familia noastră. La prima ecografie de sarcină, Jason a venit cu flori. Și, pentru că se trezește mereu mai devreme, mă surprinde în fiecare duminică dimineață cu câte un emoticon haios făcut din diverse obiecte: linguri, căni și chiar … banane.

Jason este genul de bărbat care iese din supermarket sau benzinărie și-mi spune: “Întinde mâna”, si … ta-daaam…., o acadea colorată apare în palma mea (știe că îmi plac toate aromele, cu excepția celor albe).

Bănuiala mea este că deja știți suficient despre el. Puteți să dați în dreapta. Să nu uit… V-am spus că arată super bine, nu? O să-mi fie dor să mă uit la fața lui.

Dacă el pare a fi un prinț și relația noastră o poveste din basme, să știți că nu este prea departe de realitate, exceptând toate lucrurile normale care apar când împarți aceeași casă pentru două decenii și jumătate. Și partea cu mine având cancer. Bleah.

În ultima mea carte (scrisă înainte să fiu diagnosticată), am invitat cititorii să îmi trimită sugestii legate de tatuaje, ideea fiind că autorul și cititorul vor fi uniți prin cerneală. Vorbeam foarte serios și mi-am încurajat cititorii să fie la fel. Am primit sute de idei. La câteva săptămâni după publicare, am vorbit cu o bibliotecară de 62 de ani din Milwaukee pe nume Paulette. Ea mi-a sugerat cuvântul “more” (mai mult), plecând de la un eseu din carte, unde am menționat că primul cuvânt pe care l-am spus când eram mică a fost “more”. Și, acum, ar putea să fie și ultimul meu cuvânt (timpul ne va spune).

În septembrie, m-am întâlnit cu Paulette la un salon de tatuaje din Chicago. Era primul ei tatuaj și s-a decis să îl facă pe încheietura mâinii stângi. Eu am ales să îl fac pe al meu pe interiorul antebrațului stâng, cu scrisul fiicei mele. Pentru mine era al doilea tatuaj; primul a fost o literă mică “j” pe care o port pe gleznă de 25 de ani. Probabil că știți de unde vine . Jason are și el unul, doar că din mai multe litere: “AKR”.

Vreau mai mult timp cu Jason. Vreau mai mult timp cu copiii mei. Vreau mai mult timp în care să beau martini la clubul de jazz Green Mill, în serile de joi. Dar asta nu se va mai întâmpla. Pentru că, probabil, mai am doar câteva zile rămase ca persoană pe această planetă. Așa că, de ce fac asta?

Termin de scris acest articol chiar pe 14 februarie, de Sf. Valentin, și cel mai autentic cadou la care pot să sper este că persoana potrivită îl va citi, îl va găsi pe Jason, și o altă poveste de dragoste va incepe. Am să las intenționat spațiul de mai jos gol pentru a vă putea oferi, în mod simbolic, suficient spațiu pentru începutul frumos pe care îl meritați.

Cu toată dragostea, Amy

Sursa: Bookster

Notă:

Este una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste pe care am citit-o. Este genul de articol care te pune un pic pe ganduri si iti spui, la final, ca vrei sa faci tot mai multe lucruri in viata asta scurta, sa te bucuri de absolut orice mic care poate parea nimic si, mai ales, sa le spui celor dragi cat de importanti sunt pentru tine. Autoarea Amy Krouse Rosenthal, cea care a scris scrisoarea de mai sus, a murit la 13 martie 2017, la 10 zile de la publicarea acestui eseu.