Acasă Descopera Cultura generala Micle şi Eminescu – povestea de amor sfârşită tragic. Scrisori de dragoste

Micle şi Eminescu – povestea de amor sfârşită tragic. Scrisori de dragoste

0
Micle şi Eminescu – povestea de amor sfârşită tragic. Scrisori de dragoste

Dacă nu l-aş fi iubit atât de mult pe Mihai Eminescu, poate că nu aş fi îndrăgit-o nici pe muza lui, Veronica Micle. De altfel, pe ea nu o pot citi decât cu ochii minţii, luând-o împreună cu „Eminu ei iubit”, prin eterna poveste de dragoste ce i-a legat pe cei doi, cea mai frumoasă din literatura română.

La 14 ani, Veronica se căsătoreşte cu Ştefan Micle, mai mare cu aproape 30 de ani decât ea, forţată de mama ei, din cauza problemelor financiare prin care acestea treceau. Relaţia cu Eminescu o începe în timpul căsniciei pe care o are, iar după moartea soţului începe şi-şi trăieşte povestea de dragoste cu cel care i-a dăruit cele mai frumoase poeme de amor.

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!
Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”

Din nefericire pentru cei doi, nimeni nu le încurajează relaţia şi nimeni nu le dă sorţi de izbândă. Îndrăgostit peste măsură de acel „chip de înger drăgălaş”, Eminescu, care era foarte gelos şi suferea după marea lui iubire, scria în disperare:

„Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu, care ai timp şi nu eşti bolnavă, să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume. (…) Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin”.
Veronica Micle a fost „plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, după cum spunea fiica ei, Virginia Gruber. Poate că geloziile poetului erau pe bună dreptate, căci Veronicăi îi placea tare mult să cocheteze, după cum ea însăşi recunoaşte într-o scrisoare:

„Miţule Băet iubit si drăgălas,

Azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un raspuns de la tine, tu iară incepi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine, Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferintă fizică şi sufletească care am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii…, dar o niţică cochetarie dă-mi voie să o practichez, e ceva atat de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat.

Cu aceasta te sărut, te pup Miguel, Miguel şi te rog să-mi scrii că de nu e poznă mare, mă fac si mai cochetă par desespoir! Miţule, sunt adevărat puţin cam veselă, îmi pare că am născut din nou! Te pup, te sărut dulcele meu amant si viitor bărbăţel!
Veronica”

Micle moare tot la vârsta de 39 de ani, ca şi iubirea vieţii ei, la 50 de zile după ce acesta a fost îngropat şi la mormântul căreia s-a dus îndurerată, punând o cunună cu flori de-nu-mă-uita. Moartea o alege chiar ea, înghiţind cu sete o întreagă sticlă de otravă, pentru a se întâlni pe lumea cealaltă cu logodnicul ei, deşi foarte puţin s-a pus problema căsătoriei între cei doi.

Închei acest articol cu două dintre frumoasele scrisori trimise de Eminescu celei pe care a iubit-o mai mult decât pe oricine din lume, scrisori ce fac parte dintr-o carte pe care o recomand din tot sufletul, „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”:

Draga mea Veronicuță,

 Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.

 Iar mâni când te vei trezi, ai s-aștepți scrisoare și poimâni are să-ți vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste șiruri și eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aș mai săruta!

 Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci și cântă admirabil, așa precum n-am mai auzit violonist și tu știi bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci și inimă. Niște ochi mari, negri, sălbateci are creștinul acesta, și, deși e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i așa? Dormi, Veronică? Desigur, dormi.”.

…….

„Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc deloc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț.

Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. (…) Așa te iubesc eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. (…).

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea lui Emin”

Articolul precedent Nu te vom uita niciodată, Mihai Eminescu!
Articolul următor Citatul zilei
Iubesc cărțile. Am crescut cu ele. Am plâns pe ele. Am râs alături de personaje și am suferit deopotrivă. Cărțile au contribuit la dezvoltarea mea de-a lungul anilor. De asemenea, îmi plac oamenii care citesc. Iubesc oamenii care nu citesc, dar se lasă conduși către lectură. Mă bucur că pot contribui cu un grăunte la treaba asta. De aceea, blog. De aceea, vlog. De aceea, scriitoare. De aceea content writer. De aceea, realizator și moderator emisiune radio. Mai ales, de aceea Organizator evenimente culturale (Book Club, Books&Wine, Book Camp. Toate sub brandul cultural iCarte, iParte. Asta facem aici, în această comunitate de pasionați de citit: împărtășim din ceea ce citim și îi îndreptăm pe alții către citit. “Fiecare trebuie să-și găsească acea cale care i se potrivește cel mai bine. Trenul nu poate merge decât pe șinele de cale ferată” (Yoga Swami).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

error: Content is protected !!