Nu ştiu voi, dar eu mereu m-am lovit de problema asta, cu cearcănele. Ok, mint. Nu chiar mereu. De fapt, dacă tot sunt la un moment din ăsta de maximă sinceritate, nu chiar dintotdeauna am avut problema respectivă. Cam de când a început să-mi placă să merg prin cluburi. Adică de pe la 22 de ani. Mda, am ieşit târziu în lume. Dar după trei ani m-am potolit. Suport cu stoicism când mi se spune în faţă că sunt o „pensionară”. Viaţa e prea frumoasă pentru a risipi timpul aşa, în balamuc.

N-am fost niciodată complexată de felul în care m arăt, nici măcar faptul că sunt micuţă la înălţime nu m-a deranjat. Prin clasa a VII-a, aveam mici nemulţumiri în ceea ce priveşte buzele. A, şi fundul. Da, nu înţelegeam eu ce înseamnă calităţi fizice la o femeie. Şi credeam că fiind „buzată” e cel mai naşpa lucru. Iar cu „fund mare” era şi mai şi. Eram numită „răţuşca”. Zău că nu ştiu nici acum de ce mergeam aşa: cu burta-n faţă şi fundu-n spatele arcuit cât de poate de mult.

Când am mai crescut, iar băieţii începuseră să-mi dea târcoale, mai că mă îndrăgostisem şi eu de mine.

Dar cea mai mare problemă o aveam cu părul. Pentru că părul meu a fost dintotdeauna (şi nu s-a schimbat nici până în ziua de azi) extrem de moale şi de mătăsos. Singurul lucru pe care îl invidiez la o femeie (în sensul bun) este părul. Acela des, cu fir tare ca de cal de nu se rupe oricât ai trage de el (îmi vine acum în minte o fantezie legată de păr 😁…).

Bun, hai că m-am abătut cam mult de la subiect. Sorry.

Cei care aţi avut timp să citiţi postările mele, mai realiste sau mai nebune, aţi înţeles până acum că sunt cea mai puţin răbdătoare persoană ever. Chiar dacă vine vorba de propria îngrijire. Acord puţin timp machiajului şi tot ce ţine de estetic. Sunt „spaima” cosmeticianelor şi a hair-styliştilor! Îi zăpăcesc de cap cu veşnica mea întrebare: „mai durează mult?!?”.

Dar când chiar e necesar, nu mai stau pe gânduri şi trec la treabă. Ca acum. Am ajuns iar în acel punct în care tot programul mi s-a dat peste cap, din cauza unor schimbări apărute pe plan profesional. Şi iar am ajuns să mă bag la somn undeva pe la două-trei noaptea.

Aşa că şi cearcănele s-au accentuat. Ceea ce m-a făcut să iau măsuri.

Tratamentul aplicat pe tenul meu a avut loc pe parcursul a şapte zile. Două seri am pus felii de castravete, iar următoarele două – felii de cartofi cruzi. Legumele le-am ţinut la frigider pentru un efect mai eficient. Sigur, nu e uşor. Mă usturau ochii ca dracii, nu ştiu de ce naiba, m-am gândit că oi fi eu mai sensibilă (de fapt, chiar am o sensibilitate aparte la ochi, de-asta nici nu pot folosi creion dermatograf atunci când mă machiez).

Partea interesantă vine acum. Ca să „rezist”, m-am legat la ochi cu o eşarfă. Şi m-am pus la somn. Doar nu credeaţi că aş putea să stau 10-15 minute trează, întinsă în pat, cu ochii-n tavan, fără să văd nimic, fără să mă mişc. Şi uite-aşa, am adormit eu cu respectivul tratament.

Sigur că după o noapte nu se observă nimic. Nici după două-trei, de fapt. Din punctul ăsta de vedere, am avut răbdare.

Între timp, în aceeaşi săptămână, am mai pus şi dischete înmuiate în lapte. Asta înainte de a mă duce la culcare. Le ţineam vreo cinci minute, aşa. Cu alarma de la BlackBerry lângă mine. De asemenea, plicuţele de la ceaiul de muşeţel. În acelaşi timp, îmi ungeam sprâncenele cu ulei de ricin, deşi sunt ok, dar cu cât sunt mai dese, cu atât se văd mai frumos după pensat.

Sunt conştientă că cel mai important aspect în diminuarea cearcănelor este un stil de viaţă sănătos. Pe care îl voi avea. Curând. Sper să vă fie de folos acest articol celor care aveţi nevoie :).