Viorel Stănescu ne prezintă recenzia romanului „Un veac de singurătate”, scris de Gabriel Garcia Marquez. Voi începe prin a spune că nu este nici o carte bună, nici o carte rea, pentru că este o carte incomparabilă. E ca un vis febril. Nu a fost cum mă așteptam și speram să fie, și ce bine că s-a nimerit sa fie așa! Muream să citesc ceva răscolitor, brut, la care sa adorm gândind și care să-mi revină în minte dimineața.

Titlu: Un veac de singurătate
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Gen: Literatură contemporană

Recenzie „Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez

Dacă m-ați întreba despre ce anume este, mi-ar fi greu să vă spun. Așa cum sugerează și titlul, singurătatea este una din temele dominante ale cărții, dar Marquez a scris un veritabil Rorschach, cu un ecou profund și diferit, în funcție de perspectiva din care o citești. E despre început și sfârșit, bărbați și femei, valsul dintre om și natură, companie și singurătate, Dumnezeu și Diavol și… Marquez.

Nu este o lectură care încearcă să se facă agreabilă, ci care crește ca un lichen în mintea cititorului, pe măsură ce întoarce paginile, care stârnește în el curiozități empatice si morbide. Dacă nu o abandonezi după primele 50 pagini, devine imposibil să o lași din mână până la sfârșitul celor aproape 400. Și atunci te vei întreba ce mama dracului tocmai ai citit, de parcă te-ai fi trezit dintr-o halucinație narcotică, în care, pentru un moment, ți s-a părut că înțelegi totul, ca apoi să realizezi că nu știi nimic.

Sincer să vă spun, deși într-o vreme critică era profesia mea, mereu am simțit că a citi critică e sinonim cu a mesteca voma altuia, așa că nu o voi mai lungi. Recomand această carte din tot sufletul, și dacă o veți detesta după primele pagini, vă recomand cu atât mai mult să o citiți până la capăt. V-aș ruga și să lăsați un comentariu cu impresia despre carte, dacă ați citit-o deja, sau să reveniți cu unul după ce o veți fi citit-o.

O zi frumoasă și lectură plăcută! 🙂