Faptul că am ales mereu să-mi complic viaţa şi să intru în relaţii care nu prevăd tocmai un viitor, nu este o noutate. Prea complicat n-ar fi, pentru că eu nu am cerut decât un singur lucru. Să fiu iubită şi să mi se facă toate poftele. Ok, sunt două lucruri, dar unul fără altul nu merge.

După cum aţi citit, mă aflu într-o nouă relaţie ce durează de câteva luni. Spuneam că el este un bărbat divorţat, care are de crescut un copil. Nimic rău până aici, nu? Câţi bărbaţi de genul nu sunt? Oricine merită să iubească din nou.

Când ne-am cunoscut şi mi-a povestit despre situaţia lui, am fost clară şi concisă: „nu, mulţumesc”. I-am spus că nu vreau un bărbat care are tot felul de îndatoriri, ci unul care să-mi ofere mie totul, pentru care eu să fiu întotdeauna prioritatea lui. El a spus că îşi iubeşte foarte mult copilul, dar că vrea să-şi refacă viaţa, iar mai apoi, eventual, să ia custodia copilului provenit dintr-o căsnicie eşuată. Dar mai ales că prioritare vor fi femeia şi familia alături de care îşi va întemeia o nouă viaţă.

Problemele au fost de la început. Nu mi-am trăit povestea de dragoste cu el aşa cum ar fi fost normal într-un cuplu. A trebuit să mă confrunt cu o fostă soţie crizată şi bolnavă, cu schimbări de comportament şi traume din copilărie (potrivit spuselor psihologului), încercând totuşi să-i găsesc scuze pentru faptele ei care nu fac cinste unei mame. M-am luptat cu mine însămi, ştiind că la fiecare două săptămâni el trebuie să meargă să ia copilul de la ea, fie că acest lucru durează cinci minute. Nu suport gândul că se vede cu ea, chiar dacă el mi-a demonstrat că între ei nu mai e nimic şi s-a încheiat totul. Mă rog… mult spus încheiat. Se va încheia, probabil, peste 16 ani, când copilul va fi major.

Pe lângă asta, mai am de furcă cu o mamă care are un „blocaj psihic”, după cum spune iubitul meu, pentru că „biata de ea n-a putut trece peste divorţul lui şi a suferit enorm, iar acum nicio femeie nu e bună pentru fiu-su”. El îmi cere să am răbdare, pentru că lucrurile se vor schimba, iar ea îşi va reveni. Mă tem că, uneori, mai târziu devine prea târziu…

Şi ultima, dar la fel de importantă problemă, este… portofelul. Da, partea financiară este un aspect important pentru mine, iar asta nu intră la materialism. E vorba de simplul fapt că atunci când eşti obişnut cu un anumit stil de viaţa e greu să te cobori la un altul. Nu pot să zic acum că mi-a lipsit ceva lângă el. Doar că nu văd să dăm înainte, să avansăm cu ceva. Deşi câştigă destul de bine, are problemele astea care vin din spate. O pensie alimentară şi un credit. Iar acum o iubită mai cheltuitoare decât a putut el prevede. Ce să-i fac, eu sunt obişnuită cu viaţa de la capitală, uitasem cum e traiul din Piteşti.

Piteşti, da. Pentru că el este din acest frumos „Orăşel al Lalelelor”. Asta înseamnă că eu am făcut ceea ce, probabil, puţine femei ar face: am lăsat totul pentru el. Am plecat din Bucureşti pentru a reveni în oraşul meu natal. Nu pot să spun că sunt supărată pe alegerea mea. Îmi aparţine şi mi-o asum. Am gândit că femeia îşi urmează bărbatul. (Bine, aveam şi alte motive să plec din Bucureşti…). Până la urmă, ştiţi cum e: capul face, capul trage.

Dar simt că deja am obosit. În mod cert, nu sunt femeia care să treacă prin toate aceste probleme alături de un bărbat. Mai ales dacă problemele nu-mi aparţin. Pentru că acestea mă afectează, vrând-nevrând.

De ce i-am dat totuşi o şansă şi de ce sunt încă lângă el?

Pentru că este un bărbat extraordinar, cu un caracter minunat, care mă iubeşte foarte mult, care într-adevăr mă pune pe primul loc în viaţa lui, care încearcă să mă mulţumească tot timpul, care este fericit dacă mă vede pe mine zâmbind. Este un bărbat responsabil, familist, capabil să întreţină o familie, dar mai ales un tată grijuliu, care nu şi-a abandonat copilul aşa cum am văzut în multe cazuri.

Spuneam că este complicat. De fapt, e al naibii de simplu. Accept sau nu. Deja am acceptat, adică. Atunci la ce stau şi-i reproşez încontinuu că nu-mi ajunge tot ce-mi oferă el? De ce s-a ajuns până la a-mi spune vorbele scrise în titlu?!

Normal că vreau un bărbat care să-mi ofere o viaţă lipsită de griji şi probleme. Logiiiiic! Dar sunt conştientă că dacă nu erau problemele astea, aveam altele. Pentru că aşa este viaţa. Şi încă mai cred că o iubire care trece prin ploaie sau furtună, prin foc sau iad, prin toate relele posibile, are şanse de reuşită. Aşa că am decis să fac un echilibru între problemele lui si ale mele. Sunt momente în care simt că această relaţie merită efortul meu. Asta, bineînţeles, dacă este iubire…