Vi s-a întâmplat vreodată să intraţi într-o librărie şi să vă opriţi la o singură carte, deşi nu auziserăţi niciodată de ea, să o răsfoiţi puţin, iar apoi, fără a sta prea mult pe gânduri să o cumpăraţi? Aşa mi s-a întâmplat mie cu „Bonjour, fericire!”. Cu toate acestea, deşi am cumpărat-o acum câţiva ani, am tot amânat să o citesc până acum două săptămâni. Încă un motiv pentru care cred că toate se întâmplă la momentul potrivit, inclusiv atunci când este vorba despre o carte.  Aşadar, am scos această carte din bibliotecă şi m-am apucat de ea într-o dimineaţă în metrou. Asta pentu că am avut puţin noroc şi am prins un loc liber. Ştiţi că este infernal de aglomerat dimineaţa.

„Bonjour, hapiness” (cum îmi place mie să mai zic 😊) este despre toate. Despre cum să-ţi găseşti acea joi de vivre, despre cum să te accepţi, să te respecţi, să te iubeşti. Nu este doar o carte motivaţională. Este un răsfăţ pentru doamne şi domnişoare. Vei avea parte de o mulţime de lecţii de viaţă de iubire şi… multe reţete culinare, pe care le pregătesc franţuzoaicele atunci când dau o petrecere acasă ori când, pur şi simplu, vor să aibă o cină în familie, dar nu doresc să piardă prea mult timp în bucătărie.

”Nu are sens să fii genul acela de persoană care întotdeauna vede jumătatea goală a paharului. Nu ai suficient timp pentru asta. Trebuie să strângi fiecare jumătate plină și să o savurezi”.

O americancă în vârstă de 57 de ani pleacă cu bursă în Auvillar, un mic sat din Franţa, pentru a studia stilul de viaţă al franţuzoaicelor. De la cum mănâncă, cum vorbesc, cum se îmbracă, cum se comportă, cum iau cina, cum glumesc, cum fac piaţa sau cum se bucură de „micile secrete ale marilor bucurii”, aşa cum este şi subtitlul cărţii, poţi primi o mulţime de învăţături şi pătrunzi cu uşurinţă în lumea acelui je ne sais quoi atât de specific franţuzoaicelor.

Femeia americancă despre care vă spuneam este chiar Jamie Cat Callan, autoarea cărţii, care, odată ce depăşeşte vârsta a doua, are multe kilograme în plus şi aproape niciun pic de încredere în ea însăşi. Cu rădăcini din partea bunicii materne, decide, astfel, să viziteze Parisul şi să scrie un roman despre toate calităţile pe care le deţin franţuzoaicele. Ajungi, pe parcursul cărţii, să-ţi pui întrebarea: „Trăieşti pentru a munci?” sau „Munceşti pentru a trăi?”.

iar spre final vă ofer un pasaj care mi-a plăcut tare mult și în care mă regăsesc :):

”Franțuzoaica nu va da niciodată buzna într-o încăpere cu capul plecat, cerându-și o mie de scuze și spunând „Iertați-mă!” pentru întârziere. Nu. Ea se va opri în pragul ușii și se va „încadra”. Va aștepta până când va fi vazută. Abia apoi își va face marea intrare, conștientă că e privită. Va zâmbi și va păși încet, cu capul sus, cu umerii trași în spate, cu abdomenul supt. Își va acorda timp pentru a saluta pe toată lumea și se va uita în ochii fiecărei persoane”.

„A vous amours!”*, cum spunea autoarea :).

*Iubirilor voastre! (toast franţuzesc)