„Bijuterie” e un cuvânt prea mic pentru această carte. Este romanul de debut al scriitorului Paolo Giordano şi, recunosc, am cumpărat cartea din două motive: m-a atras din start titlul şi am prins-o la reducere (am mai spus că ador cărţile, nu? să le şi am, nu doar să le citesc, motiv pentru care împrumut doar dacă ştiu că mi se returnează; sigur, aceasta nu a fost o carte „din aia” care-mi place mie, cu foaie de un alb imaculat, cu scris măricel, care se citeşte lin, dar nu o puteam rata). Această carte este despre înţelegere. Înţelegere faţă de copiii diferiţi, despre un copil cu nevoi speciale, unul tocilar sau unul care se simte atras de băieţei, şi nu de fetiţe.

Cele două personaje principale ale cărţii, Alice şi Mattia, se întâlnesc în adolescenţă, dar, din cauza traumelor suferite de fiecare în copilărie, nu vor ajunge niciodată la o poveste de dragoste, rămânând mai debragă o prietenie precum legătura dintre un frate şi o soră. Se întâlnesc pentru a-şi uni singurătăţile. Iubirea lor este tristă, chinuitoare şi nu reuşesc să se bucure cu adevărat de ceea ce simt. El iubeşte matematica şi, cu toate că nu am fost niciodată pasionată de această materie, ador fineţea cu care scrie autorul, oferind mici explicaţii despre numerele prime.

„Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat”.

Mă răscoleşte cartea cu totul şi mă dor suferinţele ambilor tineri. Mattia se simte vinovat pentru dispariţia Micchelei, sora lui geamănă, care era un copil cu nevoi speciale. Astfel, începe să se izoleze, având tot mai des tendinţe sinucigaşe. Surprinde, tottuşi pe toată lumea, profesorii şi părinţii, acesta devebind mai târziu un foarte bun matematician. Alice suferă din cauza handicapului de la picior, din cauza accidentului pe care l-a trăit în copilărie, accident care a scăpat-o de sportul pe care îl ura cel mai tare, pentru că, în copilărie, tatăl o obliga să facă ski. Creşte cu asta, făcând eforturi uriaşe pentru a părea o fată „normală” şi a se integra în grupul de fete populare din liceu, îşi face chiar şi un tatuaj, în speranţa că va fi „cool”.

„Anii de liceu fuseseră ca o rană deschisă, care pentru Mattia şi Alice păruse atât de adâncă, încât credeau că nu se poate cicatriza niciodată. Trecuseră prin ei ţinându-şi respiraţia, el refuzând lumea, iar ea simţindu-se refuzată de lume şi îşi dăduseră seama că nu era, în fond, o mare diferenţă”.

Ar mai fi multe, multe de povestit, nu exagerez cu nimic când spun că este o carte superbă. Dar suficient, nu vreau să dau spoilere :):

Nu am găsit subtitrarea în română sau în engleză, aşa că am ales să-l văd în limba italiană, deşi nu o înţeleg perfect. Nu m-a dezamăgit, „La solitudine dei numeri primi” este foarte frumos, însă nu am simţit emoţiile şi curiozitatea aşa cum s-a întâmplat în ceea ce priveşte cartea. Pentru că multe dintre imagini nu au putut fi ecranizate.