Rugile mi-au fost ascultate! M-a scos din nou la cinema :D. De data aceasta, l-am ales eu. Auzisem prin mai multe părți că ar fi foarte reușit cel mai recent film românesc și, când l-am văzut în grila de program la cinema, am pus degetul pe el. Despre „Hawaii” este vorba, un film despre dorința de libertate și solidaritatea în ceea ce privește evadarea din cruntul regim comunist din România anilor 1988.

Iubitul meu fusese destul de reticent când a auzit că am ales un film românesc, dar, după ce l-am văzut împreună, și-a schimbat opinia, fiind și el vizibil emoționat, la fel ca și mie. Am plâns la final, la un final fericit pe care îl așteptam cu sufletul la gură. Pot spune că a fost o lecție de viață, că am pătruns puțin mai mult în adolescența părinților mei prin intermediul său, un fel de lecție de istorie despre cum oamenii voiau să fenteze sistemul comunist și reușeau, mai mult sau mai puțin.

Am regăsit actori tineri români cunoscuți destul de mult de pe la televizor, care au jucat chiar bine. Eu spun că este un film care se potrivește atât celor născuți după revoluție, așa cum suntem noi, dar și pentru cei care au prins regimul ceaușist și vor să își aducă aminte puțin de tinerețile lor. Au fost mici detalii în film care nu s-au prea potrivit, și pe care eu le-am remarcat imediat, curioasă fiind de lumea în care au trăit părinții mei. De pildă, în film au apărut trotuare pavate cu pavele din astea moderne, sau tocărie de termopan, ceea ce… parcă nu s-a prea potrivit. Cred că ar mai fi putut lucra la astfel de detalii pentru ca totul să se apropie de perfecțiune.

De ce ce numește „Hawaii”?

Nu am să vă dezvălui acest lucru, ci am să vă las pe voi să intrați în povestea lui Andrei, protagonistul, și să trăiți împreună cu el îngrădirea, dar și dorința de evadare, dorința de libertate de exprimare! Sunt sigură că o să-i dați o notă mare după ce îl veți vedea și doar așa veți înțelege de ce am plâns la final :).