Ajută dacă poți! Cel mai scurt drum spre fericire

„Fii bun!”, „Ajută-i pe cei săraci!”, „Îmbracă un copil neajutorat!”, „Fă fapte bune!”….și lista este lungă… Sunt idei răspândite peste tot în lume. Nu trebuie să le urmezi, trebuie doar să vrei să ajuți, indiferent cum. Toată lumea îndeamnă la fapte bune pentru a primi o răsplată, la un moment dat, într-o altă viață sau ce-o veni după. Eu am o părere complet diferită. Nu ajuți ca sa primești răsplată, ajuți că simți și ca să îți umpli sufletul de bucurie.

Să vezi un bătrân lăcrimând de fericire și mulțumindu-ți cum se pricepe el mai bine, te face să ți se oprească respirația și să ți se inunde ochii. Spuneam într-un material mai vechi faptul că mă impresionează bătrânii, ăia singuri și neajutorați și că mi-aș dori să am o putere cu care să-i scutesc de orice suferință și de orice greutate. E cumplit să fii singur și bolnav. Nu am trăit, dar îmi pot imagina, după ce am văzut la alții. De multe ori, atunci când întindem o mână de ajutor, independent de noi, în minte ne înflorește gândul că va exista o răsplată, la un moment dat, în viața asta sau cea viitoare, și tindem să facem lucrurile bune cu un scop. Și mie mi se întâmplă. De multe ori mă gândesc că, atunci când dăruiesc ceva, o fac pentru ai mei, care nu mai sunt, și care, poate, se bucură de ceea ce ofer eu.

Nu, dragilor, nu ar trebui să fie așa. Faptele noatre nu rebuie să aibă ecou, pentru că nu o faci ca să primești osanale din partea oamenilor, o faci pentru tine, pentru ca sufletul tău să fie fericit și mulțumit c-a ajutat un om care avea nevoie, nu care a cerut.
Mulți sunt impresionați de copii. Nu zic nu, dar ei mai au o șansă, au toată viața înainte, pot schimba ceva, își pot rescrie soarta, un bătrân, în schimb, nu. Oricât aș încerca, nu reușesc să găsesc acele cuvinte care să descrie cel mai bine starea pe care mi-o crează un bătrân atunci când îmi mulțumește. Îmi vine să îl iau în brațe și să-l bag în suflet și să îl opresc acolo. Ca să nu existe dubii, vorbesc despre acei bătrâni singuri, bolnavi, care nu au pe nimeni și care trăiesc de pe o zi pe alta, fără să mai aibă vreo așteptare de la viață.

Ieri am găsit lângă mașină, în parcare, un bătrân, îngrijit cât de cât, cu o pungă de plastic în mână și cu privirea pierduă. Nu m-a lăsat inima și i-am dat ceva. Cu ochii înlăcrimați mă întreabă:

„Iertați-mă, vă deranjez cu ceva? Vreți să plec?”
Nu, Doamne ferește, răspund. Stați liniștit! Sunteți bine?
„Nu, mi-a murit soția și nu pot să stau în casă fără ea. Stau și eu aici…mai văd lumea. Nu am pe nimeni” răspunde cu vocea tremurândă

Mi s-au înmuiat picioarele, nu am putut să îi spun nimic. M-am urcat în mașină și am plecat….rugându-l pe Dumnezeu să aibă grijă de el…