În primul rând, trebuie să spun că acest verb, „a agăţa”, îmi displace. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre bărbat şi femeie. Da na, aşa e vorba pe la noi, să agăţi.

Veneam mai devreme spre casă. În general, îmi place să conduc seara şi să ascult muzică în maşină. Nu prea tare (nici nu am boxe de aşa natură încât să duduie, dar nici nu-mi place. Başca, cred că este şi interzis prin vreun articol din lege), ci la un volum cât de cât normal. Dacă ascult Magic Fm, conduc uşor; dacă ascult Dance Fm, un pic mai agresiv. Şi mergeam eu frumos aşa, pe 13 Septembrie, unde este drumul lin, căci la orele astea nu e aglomeraţie, când văd o maşină în spatele meu. Dacă măream viteza, şi respectivul după mine; dacă încetineam, aceeaşi manevră şi el. Iniţial, m-am gândit că o fi vreun cunoscut.

Am zis să mă joc puţin, aşa că m-am plimbat când pe-o bandă, când pe cealaltă, el m-a depăşit, apoi a încetinit şi tot aşa ne-am ţinut isonul unul altuia. Eu cu Logan 1.4, el cu Audi A4 (menţionez că este maşina mea preferată, cred că toată viaţa mea am să iubesc Audi… ştiu că la fel am zis şi de Blackberry, că rămâne telefonul nr.1 în topul preferinţelor de smartphone-uri, dar nu aveam cum, pentru că am văzut ce ştie Iphone să facă. Primele iubiri nu trebuie să le ţii neapărat minte pentru totdeauna 😉 ….deşi încă păstrez BB ca telefon de serviciu).

M-am oprit din joacă. Nu ştii peste ce nebun dai, care te urmăreşte apoi până în faţa scării. Întâmplarea face să ne oprim la semafor, unul lângă altul. M-am uitat, normal. Nu ca tălâmba, dar nici prea discret, că n-aveam cum (fiind paralel cu mine, trebuia să întorc gâtul complet). S-a uitat, a zâmbit, mi s-a părut că s-a chinuit să deschidă geamul, căci aşa părea după cum se uita, ca şi cum nu mai găsea butonul (n-o fi fost maşina lui; ca în faza aia din „Think like a man, act like a lady”, când frumuşelul Dominic conducea maşina şefului, iar la semafor, când a întâlnit-o pe simpatica Lauren, a deschis ambele uşi pentru că nu a ştiut care era butonul de deschidere a geamului). Nu-mi plăcea, era prea scund, abia se vedea la volan.

S-a pus verde, am pornit. Eu prima, el probabil încă mai căuta butonul. Apoi s-a dus cu viteză înainte. Alt semafor, a încetinit. Putea trece, era galben. Tot paralel. Iar ne-am uitat, iar am pornit. La al treilea semafor, a reuşit să deschidă geamul.

Conversaţie:

-Până la urmă, ai deschis, îi spun zâmbind.

-Da…, zâmbeşte şi el, uitându-se mai mult în faţă decât la mine.

Tăcere.

-Şi, vrei să-mi spui că sunt un bun şofer? zic râzând.

-Te ajută şi maşina.

-Maşina asta? Da, 200 la oră, dacă vreau! spun în acelaşi ton vesel.

-Ai fost la distracţie?

-Oarecum. La muncă.

-Ce naşpa să munceşti sâmbăta.

S-a pus verde, i-am urat seară bună şi asta a fost.

Mă nene, eu n-am înţeles care i-a fost intenţia, zău. De fapt, pe naiba. Am înţeles asta, dar… aşa? Păi, m-aş plictisi de moarte să ies la cafea un tip ca el. I-aş scoate cuvintele forţat şi zău că n-aş avea răbdare. Sigur că mi-am dat seama de faptul că e timid, că nu are vorbele la el. Dar pe cuvânt că n-aş avea răbdare să „educ” un bărbat. Cu toţii avem anumite complexe sau defecte care pot fi reale sau imaginare. Dar ce să-i spui? Că a şti să vorbeşti cu o femeie se învaţă din viaţă.

Să fiu sinceră până la capăt, dacă mi-ar fi plăcut câtuşi de puţin, poate l-aş fi „împins” eu să-mi ceară numărul de telefon. Unele „ajustări” se mai pot face.

Sau poate nu. În seducţie, atitudinea este prima „cheie”.