Faptul că mă lovesc mereu de problema de a găsi un serviciu nu este ceva nou. Ăsta e ghinionul meu, pe plan profesional. Femeile nu mă suportă, bărbaţii se dau la mine. Poate sunt încă imatură şi nu ştiu cum să folosesc în avantajul meu calităţile pe care mi le-a dat Dumnezeu. Sau poate doar trebuie să accept faptul că n-am avut pile şi relaţii la nivel înalt. Şi bani. Pentru că eu cunosc personal oameni care au plătit câteva mii de euro pentru a-şi cumpăra un loc de muncă.

Dar să trec la subiect. În urmă cu mai puţin de o lună, am dat examen pentru un post la primărie. L-am picat la limită, cu 20 de puncte. Persoana care mi-a recomandat să depun dosarul mi-a spus că mă va ajuta la interviul final. N-am ajuns până acolo. Cred că dacă luam proba scrisă, nu aş fi avut nevoie de ajutorul nimănui şi aş fi trecut cu brio de etapa eliminatorie (cel puţin aşa mi-a spus şefa de birou de la unul dintre departamente, atunci când am venit să-mi retrag dosarul, insistând să-l las acolo şi să dau examen pentru un alt post; menţionez că nu ne cunoaştem, nu am văzut-o niciodată pe această femeie şi invers).

Ceea ce m-a şocat a fost altceva. Am pus umila întrebare (persoanei care m-a trimis de la început la instituţia respectivă) cum voi supravieţui în minunăţia asta de capitală cu salariul de 1000 de lei pe lună. „Stai liniştită, îţi vei face destui bani pe lângă, dacă eşti fată deşteaptă. În momentul în care îţi pică în mână dosare pe care trebuie să le dai primarului la semnat sau autorizat, trebuie doar să le pui deasupra, pentru a intra mai rapid. Cine are nevoie urgentă de o autorizaţie, îţi va fi recunoscător pentru micul ajutor pe care îl vei oferi”.

Aha, deci asta înseamnă să fii deştept. Cu alte cuvinte, aşa intru eu în categoria oamenilor corupţi. Dintre sutele de dosare care ajung la mine, trebuie doar să le pun deasupra pe cele pentru care primesc o sumă de bani. Uite-aşa se dau autorizaţii rapid pentru cluburi, restaurante, clădiri care nu sunt în regulă.

Doamne Sfinte, mă întreb, oare chiar nu mai are nimeni conştiinţă? Cum aş putea să fac aşa ceva, ştiind că eu, ca funcţionar public, semnez un jurământ cu mâna pe Biblie? Cum?! Cum să jur că respect legea, iar apoi, ca să pot avea un trai decent, ar trebui să fac nu ştiu ce măgării? De ce naiba nu se distruge odată pentru totdeauna corupţia asta?! Refuz să fac parte din categoria asta de oameni. REFUZ! Îmi bag p..icioarele în lumea voastră mizerabilă!

Dorinţa mea de a face parte dintre angajaţii statului român a fost şi este doar pentru faptul că există o stabilitate şi stau acolo până la pensie. Iar pe lângă, am tot dreptul să deschid un business, să scriu cărţi, să fac bani cinstit şi legal. Vreau să se înţeleagă foarte clar de ce prefer să lucrez la stat. Am lucrat pentru o scurtă perioadă de timp în frumoasa Casă a Poporului, care este de fapt o Casă a Politicienilor. Am văzut perfect cum merg lucrurile înăuntru. Şi eu am fost întrebată de directoarea de la Resurse Umane „Tu a cui eşti?”. Da, pentru că acolo trebuie să fii fata, nepoata, verişoara, cumnata, orice rudă a cuiva. Dar dacă intri pe bune, prin concurs, nu te dă nici naiba afară, fără un motiv cu adevărat întemeiat. (Sau poate mă înşel, dar mai lăsaţi-mă puţin în naivitatea mea). Am avut ghinionul să nu fiu „a cuiva”. Ghinion, nu?

Nu spun că eu sunt cea mai corectă fiinţă din lumea asta. Am făcut şi greşeli, pe care mi le asum; pe undeva, a fost şi vina mea că nu mi-am găsit locul, să spun aşa. Şi accept să intru pe pile şi să-mi fac treaba pentru care sunt plătită. După atâţia ani în care am căutat ceva stabil, mi s-a părut cea mai convenabilă variantă.

Da, vorbesc eu, aia care l-a votat pe Ponta. Mereu am spus că politicianul acesta este şi el om, ca noi toţi, şi nu trebuie judecat, pentru că nu ştii cum reacţionezi şi ce faci în momentul în care eşti pus în faţa unui fapt. Însă eu ştiu despre mine că n-aş putea jura strâmb. Mi-e prea frică de Dumnezeu.

Sunt frustrată şi revoltată, normal. Pentru că tot ce vreau este un loc de muncă onorabil, pentru care să fiu plătită pe măsura muncii depuse. Nu vreau să dau în cap, să fur, să vând droguri, să plec din ţară. Mai ales, nu vreau să plec din ţară. Vreau doar să lucrez. Atât. Pe lângă faptul că am o mare doză de patriotism în mine, chiar îmi place aici. Năcută, crescută, maturizată, educată şi autoeducată în România. Însă nu mai vreau să lupt. Nu AICI. Am obosit.

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Iar mulţi dintre cei care mă cunoaşteţi, o să spuneţi: „În sfârşit, Roxy foxy, ai înţeles şi tu cam cum stă treaba” :).