De ce iubesc marea?

Mereu m-am întrebat singură de unde vine această iubire nebună pentru întinderea de apă infinită în câmp vizual, dar am și fost întrebată de oamenii apropiați. Am încercat să-mi răspund, dar și să le răspund.

Iubesc viața, iar marea este viață

Întotdeauna mi-am imaginat cum ar fi să am o locuință la mare, să o pot privi pe săturate în fiecare zi, fie că este vară, toamnă, primăvară sau iarnă, însă nu am avut oportunitatea aceasta până acum, dar nu se știe ce îmi rezervă viața, eu încă sper. Iubesc imaginea aceea a ei, pe care o pot zări când sunt într-un oraș cu deschidere la mare și mă plimb pe bulevarde, iar printre clădiri zăresc infinitul, mișcarea, viața aceea care nu încetează niciodată să mă fascineze. Monotonia nu mai există, orașele nu mi se mai par prăfuite când au acest detaliu pe care să-l vezi întâmplător când mergi pe stradă.

Cred că plăcerea asta de a simți valurile infinitului cum îmi vin peste picioare și de a privi dincolo de ceea ce pot vedea atunci când mă uit la mare  este o moștenire genetică, de la tata. E atât de puternică și mă face să vibrez așa de tare încât nu o pot pune decât pe seama eredității. M-am născut iubind marea, iubind să privesc în infinitul apelor adânci, pline de viață. Iubesc să-i aud foșnetul etern atunci când stau pe spate și mă uit la stele și caut să realizez imensitatea către care am pașii îndreptați.

Îmi place mult să meditez la dimensiuni, la spațiu și timp, să mă raportez, ca o entitate atât de fragedă (omul), la mărețiile universului, să meditez asupra misterelor, să caut să înțeleg menirea mea, a noastră, să fac o mulțime de lucruri cu sufletul meu, acolo, pe malul mării, în locul în care inima mea bate altfel.