Facerea de bine…, ştiţi voi continuarea!

Nu ştiu ce mă irită mai tare, faptul că oamenii nu se învaţă minte niciodată să nu mai întindă mâini de ajutor, aşa pur şi simplu, sau că îţi iei ţeapă de la cine nu te aştepţi? Sau poate ambele. Eu nu mai fac acte de caritate demult şi nu, nu mă refer la ajutorul pe care, dacă pot, îl ofer oamenilor nevoiaşi, oricând, fără a clipi. Mă refer la a face bine unor persoane pentru care nu ai avea nicio obligaţie şi căruia nici nu le arde buza. Mi-am luat atâtea ţepe, încât mă enervează până şi cei care încă fac muncă voluntară.

Sunt extrem de dezamăgită de răspunsul pe care îl primeşti din partea unor oameni pe care i-ai ajutat necondiţionat atunci când le-a ars buza. Oameni cărora nu le-ai întors spatele atunci când au avut nevoie de sprijin, indiferent de situaţie. Să nu credeţi că m-am aşteptat vreodată sau am cerut ceva vreodată la schimb atunci când am putut să ajut.

Întotdeauna am mers pe ideea că, dacă poţi să faci o fapta bună, fă-o, nu aştepta nimic la schimb. Plata va veni atunci când te aştepţi cel mai puţin sau când nici nu mai crezi că ţi se pot întâmplă şi ţie lucruri bune. Mă refer însă la acei oameni care ţi-au întors favorul cu pumnul în ochi. Acei oameni care ar calcă pe cadavre că să îşi atingă scopul, fără să se gândească sau să ţină cont de faptul că, acum ceva vreme, tu i-ai ridicat de la pământ, aşa cum ai putut şi cum ai ştiut tu.

Repet, eu nu mai fac „bine” sau evit implicările emoţionale, financiare sau morale solicitante, pentru că nu aş mai suporta încă un şut în fund. În schimb, cei de lângă mine, apropiaţii mei, continuă să o facă. Dăunăzi, am fost părtaşă a unui act de acest gen şi nu că m-a iritat la maximum, dar îmi venea să iau pereţii la pumni. Cum, măi nene, tu îi dai o pâine să mănânce, că să nu moară de foame şi, la doi ani distanţă, pleacă şi te lasă în fundul gol?? Ştiu, o să îmi spuneţi, „va veni şi plata”, da, aşa e, dar până îşi primesc ei plata, noi uităm, aveam să fi trecut peste încercarea grea, şi restul nu mai contează.

Dar ce fel de oameni sunt ăştia? Sau nu sunt oameni? Păi, mai bine ajuţi un străin de pe stradă. Ştii că i-ai dat şi că nu o să îl mai vezi niciodată, dar ştii şi că şansele să îţi pară rău că ai făcut-o sunt infime. Nu vă spun eu ce să faceţi, Doamne fereşte, dar, dacă puteţi, faceţi lucrurile pentru voi şi pentru cei care chiar merită cu adevărat, atât!