100 de ani de la proclamarea Independenței României, la 10 mai 1877. Cu acest prilej a realizat Sergiu Nicolaescu “Pentru patrie”, în 1978. Pe asta se și axează filmul: luptele din Războiul de Independență. Știu că este considerat ca fiind slăbuț (ce-i drept, nu este foarte emoționant), însă eu am luat din el ce am avut nevoie pentru a-mi aminti, încă o dată, că eu și ai mei suntem azi în viață datorită celor ce au murit pe câmpurile de luptă. Dragostea față de patrie, asta mă ține, încă, aici. Nu serviciul pe care îl am, nu salariul care nu-mi ajunge de la lună la lună.
“Va trebui să dovedim că suntem o națiune vie, că avem conștiința măsurii noastre, că suntem în stare să facem sacrificii ca să ne păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri. Și această misiune, în momentul de față, este încredințată fraților și fiilor noștri, care vor muri la hotare”. Doamne, îmi face pielea găină și acum când scriu cuvintele astea. Mă întreb: dacă Liviu Dragnea ar vedea filmul ăsta (și altele istorice) oare nu l-ar mișca nimic? Nu ar simți nimic din ce simțim noi, prăpădiții ăștia, care NU dorim să părăsim România pentru, chipurile, un trai mai bun? Măcar Ceaușescu înțelegea filmele astea.
În film lipsesc multe, nu este explicat de ce a intrat România în război, dar vedem scene din luptele de la Plevna, Grivița și Rahova.
Filmul se încheie cu defilarea trupelor românești prin București. Și mă ipresc din povestit. Acesta nu este un film despre care să povestesc, ci un film pe care îl recomand, în cazul în care nu l-ați văzut deja.
“Războiul acesta este al întregii nații române. Ea l-a pornit. Era dreptul ei să îl pornească și datoria noastră s-o urmăm”.
“Vrem ca românii să fie liberi. Și să aibă un stat al lor. Și să nu mai geamă sub dominațiuni străine”.
Mihail Kogălniceanu: “Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare!”