Iubirea mișcă Soarele și celelalte stele…, citat de poetul Aligheri, cum probabil știți. Nu prea (mai) scriu despre iubire. Înainte scriam mult pentru că trăiam multă iubire. Sau cel puțin așa credeam, că era iubire, și mi-era simplu să aștern pe hârtie. Ei, glumesc, naibii, sigur că era iubire .

Azi scriu din ce în ce mai puțin despre acest subiect. Pentru că iubirea m-a cam ocolit în ultimii doi ani. Sau trei, nu sunt sigură. Mult, în orice caz. Sau eu am ocolit iubirea?

Hm. S-ar putea spune că-i chiar complicat. Cum sunt statusurile de pe Facebook :). 

Iubirea în familia mea

Îmi amintesc vag  momentele de fericire dintre ai mei. Nu știu dacă le-a analizat cineva vreodată relația, însă pot spune că a fost una toxică. Dac-ar fi să caut în cufărul cu amintiri, sigur că aș găsi și câteva momente frumoase, nezdruncinate de certurile și reproșurile aruncate printre fumul de țigară și izul de alcool. Mama și tata nu s-au căsătorit din iubire, asta am aflat-o prin adolescență. Sigur, ce copil nu ar vrea ca lucrurile să fi stat altfel? Însă nu stăm să judecăm alegerile celor care ne-au dat viață. Doar îi iubim și îi respectăm. Întotdeauna, în mintea și în sufletul meu, am știut cum trebuie să arate o familie normală. Și nu e greșit să-ți proiectezi ceva, să creezi cum ai vrea să fie, fără să rămâi totuși în turnul de fildeș construit în minte, ci suficient de realist Și cu picioarele pe pământ.

Omul caută iubirea. Cam pe tot parcursul vieții sale

Chiar și acele persoane care spun că nu vor să mai audă de iubire, tot o doresc în adâncul sufletului și tot o caută, poate fără să-și dea seama. 

Știți, de la “Te iubesc pentru că am nevoie de tine” trebuie să ajungem (măcar mai târziu și tot e bine) la “Am nevoie de tine pentru că te iubesc”. 

Eh, dacă tot sunt eu acum într-un moment de așa sinceritate în articolul ăsta, să scriu mai departe, nu?  

Ne atașăm prostește. Noi, oamenii, în general. Nu zic noi, femeile, cum obișnuiesc să spun în alte articole. În fond, suntem toți egali.  Căci “iubirea îi face pe oameni să se simtă egali”, spunea Dostoievski. Oh, tu, cititorule, zi că nu-i așa! Sunt atâtea mizerii psihologice care te conduc la a trăi mai mult prima zicală, și anume să iubești pentru că ai nevoie de acea persoană, ajungând să transformi iubirea pentru celălalt doar în propria-ți nevoie! Știu, pentru că am trăit asta din plin. Acolo unde există dependență și nevoie, nu mai este vorba de iubire. Iar oamenii confundă adeseori iubirea cu dependența emoțională. Lucrul ăsta se întâmplă când nu-ți mai oferi singur propriile nevoi: afecțiune, înțelegere, toleranță, îmbrățișare.

Și, oh, câte lupte demonice nu ducem cu noi înșine! Uneori pierdem vremea căutând obstacole chiar și acolo unde nu sunt. Vrem să demonstrăm cu tot dinadinsul că avem dreptate, ne arătăm puterea, ținem cu dinții la orgoliu și ne lovim, astfel, de propriile ziduri. 

Tot ce ar trebui să facem este să trăim mai mult și să vorbim mai puțin. Și ia uitați la mine cât vorbe am așternut aici :). 

Si vis amari, ama! (Seneca)