Țin minte că nu aveam voie să folosesc cuvintele astea în copilărie. Îmi aduc aminte vag de povestea cu băiețelul care îl ținea non-stop pe „nu pot” în brațe (parcă Nicu îl chema?!). Recunosc că obișnuiesc să spun, de multe ori, că nu pot să fac un anumit lucru, dar îmi păstrez întotdeauna speranța. Asta pentru că nu-mi plac dezamăgirile și prefer ca un lucru să se întâmple, chiar dacă eu sunt pesimistă.
Sunt atâtea momente în viață în care mi-ar plăcea să fiu altfel decât sunt, dar nu pot… poate din cauza felului meu de a fi, și anume, corectă și sinceră cu oamenii de lângă mine.
Aș vrea ca mereu să zâmbesc, să fiu senină și să par fericită, dar nu pot… pentru că nu știu să fiu falsă.
Mi-ar plăcea să nu mai simt durere în suflet atunci când sunt bârfită, dar nu pot… pentru că acei oameni răi îmi dau, fără ca ei să știe, putere.
Am avut schițe, planuri și visuri; aș vrea să cred că astăzi se îndeplinesc, însă nu pot… am trăit prea multe dezamăgiri ca să fiu optimistă înainte de a vedea cu proprii ochi.
Pot încerca să fiu mai bună și mai calmă, dar nu pot fi perfectă… Dumnezeu a știut că omul va greși, încă de când l-a creat.
Aș vrea să mă axez doar pe lucrurile care contează pentru mine, să-mi văd propriul interes, dar nu pot… din cauza sufletului pe care l-am lăsat să fie rănit la sânge de atâția oameni cruzi.
Atât de multe lucruri aș schimba în lumea asta, dar nu pot, pentru simplul fapt că sunt un om oarecare, mic și neputincios, ce-i mulțumește Domnului că i-a dat șansa de a călători în viață.