L-am descoperit pe Irvin D. Yalom târziu din păcate. Eram în al doilea an de facultate când am cumpărat romanul său Plânsul lui Nietzsche, unul dintre puţinele romane pe care le-am recitit.

Titlu: Călătoria către sine – Memoriile unui psihiatru
Autor: Irvin D. Yalom
Gen: Memorialistică

Recenzie „Călătoria către sine – Memoriile unui psihiatru” de Irvin D. Yalom

Îmi plăcea Yalom, deşi, după prima carte, nu puteam spune de ce. Era cumva o dragoste inexplicabilă sau poate nu aveam argumentele necesare să-mi susţin pasiunea. Abia după ce am mai citit câteva dintre cărţile lui am înţeles. Îmi plac contrastul, complexitatea şi monotonia împletite în cuvintele lui. Îmi plac ideile greoaie şi uşurinţa cu care sunt expuse, modestia lui genială.

Irvin Yalom este un psihoterapeut contemporan, considerat un fenomen în domeniul său, dar şi în rândul scriitorilor. A scris beletristică, eseuri, lucrări de specialitate, dar şi memorialistică.

Subiectul romanului „Călătoria către sine – Memoriile unui psihiatru”

Lucrarea „Călătoria către sine – Memoriile unui psihiatru” a fost scrisă la vârsta de 85 de ani, fiind o retrospectivă a propriei vieţi. Prin intermediul acestei cărţi Yalom joacă dublu rol: pacient şi psihoterapeut. Provocându-se singur la „discuţii pe canapea”, acesta îşi realizează o evaluare obiectivă în raport cu societatea în care trăieşte, abordând diferite aspecte ale vieţii sale profesionale, dar şi personale.

Viaţa profesională – impresionant de stufoasă – contractează puternic cu cea personală de care autorul se arată destul de detaşat. Căsătorit de tânăr şi având mulţi copii, Yalom vorbeşte liniar şi monoton despre relaţia sa de cuplu, dar şi despre cea cu copiii săi. În ciuda aparenţelor, recunosc că am găsit unele asemănări între familia sa şi cea a protagonistului romanului “Plânsul lui Nietzche”, ceea ce m-a făcut să-mi pun întrebări în legătură cu sentimentele sale.

Mesajul transmis de Irvin D. Yalom în această carte

În cartea „Călătoria către sine”, Yalom observă că plăcerile lui (lectură, scrisul, discuţiile) au devenit învechite, că oamenii îşi concentrează cea mai mare parte din energie încercând să-şi ascundă defectele, că ne îndreptăm spre o lume a ipocriziei în care valorile dispar. Autorul analizează noile generaţii a căror complexe şi frustrări sunt exploatate de marie companii de frumuseţe, construcţii, automobile etc. El ne provoacă să ne imaginăm ce putere ar avea acea energie pe care o folosim pentru a ne ascunde vulnerabilităţile şi aşa-numitele defecte dacă ar fi focusată pe activităţi care să facă cu adevărat diferenţa în lume.

Yalom nu se sfieşte să vorbească despre sine în cărţile sale. Ştiam astfel că este fiul unor evrei ruşi ce au emigrat în SUA înaintea celui de aâAl doilea Război Mondial dar, deşi religia sa nu a fost niciodată un subiect tabu, în această carte Yalom îşi prezintă pentru prima dată, atitudinea faţă de credinţă.

“Am fost întrebat adesea dacă lipsa credinţei a reprezentat vreodată o problemă în viaţă şi practica mea psihiatrică. Răspunsul este de fiecare dată nu. Dar mai întâi ar trebui să spun că sunt mai curând “nonreligion” decât “antireligios”.

Pentru cei ce nu au citit cărţile lui Yalom încă, lucrarea “Călătoria către sine” nu ar trebui considerată un început, dar pentru fanii autorului este indispensabilă. E o carte stufoasă, monotonă şi pe alocuri chiar plictisitoare pentru începători. Recunosc că până şi eu am citit printre rânduri câteva pasaje despre copilăria şi adolescenţa sa. Nu mă judecaţi! E o lucrare bogată în detalii care îţi pune la încercare tăria de caracter pentru a o termina de citit. Dar merită!

Yalom este cu adevărat un geniu cu care avem norocul sa fim contemporani. Ar trebui să ne considerăm norocoşi că avem şansa să aruncăm o privirea în viaţa lui.