În cartea “Când soarele e de cursă lungă”, Cătălina Ezaru-Kik imaginează un spațiu care pare desprins dintr-un vis lucid. Totul se transformă într-o experiență în care visătorul devine conștient că visează și poate interacționa conștient cu propria lume onirică. Așa este și Solanca, tărâmul inventat de autoare, redus la dimensiunea unui sat în care soarele nu apune niciodată, timpul refuză să curgă, iar uitarea devine o formă de adaptare la realitate. Dincolo de premisa fantastică, cartea nu urmărește spectacolul, ci cartografia unei lumi în care excesul de lumină golește sensul vieții, iar memoria obosind începe să se apere.

Solanca funcționează după reguli proprii, acceptate cu o seninătate suspectă. Aici există Casa Memoriei, târguri de „amintiri scurte” și afișe publice care instruiesc oamenii cum să-și conserve identitatea. Personajele precum primarul, vânzătorul de flori, bătrânul cu ziarul din ’93, „vecina cu prăjituri” se mișcă printr-un decor familiar, dar în care normalitatea e doar o formă de disciplinare a absurdului.

COMANDĂ CARTEA DIRECT DE LA AUTOARE

Romanul propune o răsturnare teologică subtilă. În loc ca lumina să fie semnul adevărului și întunericul rătăcirii, pericolul vine tocmai din excesul de lumină, dintr-o claritate care obosește.

„E întunericul dinăuntru, întunericul pe care fiecare îl poartă ca pe un bagaj uitat la gară.” (pag. 52).

În Solanca, oamenii nu pot trăi fără umbră, fără pauză, fără interioritate. Uitarea devine o reacție naturală a conștiinței suprasaturate. Ne putem întreba dacă uitarea vine de la Dumnezeu sau de la diavol. Răspunsul rămâne suspendat, dar miza cărții este limpede: discernământul înseamnă să știi să te oprești înainte ca lumina să devină distrugătoare.

Ena și privirea lucidă asupra lumii

Naratoarea, Ena, este un ochi lucid, ironic, mai degrabă observator decât erou. Personajul Ena observă lumea fără iluzii, cu o luciditate dureroasă, despărțită de emoție, ca un anatomist care studiază trupul realității. Iar asta înseamnă disecarea modului în care gândim și percepem lumea atunci când suntem complet conștienți, fără vis, fără protecție, fără autoamăgire. Ea notează derapajele realității, reacțiile comunității, transformările tăcute ale satului. Pe măsură ce zilele trec, umbra, la început absentă, apoi dublu autonom, devine miza centrală a textului. „Umbra din cameră s-a ridicat în două picioare”, scrie autoarea, iar această imagine deschide o zonă tulbure între material și simbolic. Umbra devine instanță morală, alter ego, dar și mecanism de protecție împotriva unei lumini care expune tot.

Romanul avansează într-un ritm fragmentar, construit din micro-scene numerotate precum „Ziua 41”, „Ziua 48”, „Ziua 55”. Fiecare episod e o demonstrație de echilibru între ironie și neliniște. Proza e concisă, cu fraze scurte, dialoguri rapide, precise. În spatele aparentei lejerități se simte o construcție riguroasă, cu o miză filozofică discrete și anume nevoia de umbră ca formă de luciditate.

Cătălina Ezaru-Kik inversează simbolistica tradițională a luminii. În Solanca, lumina nu mai revelează adevărul, ci îl topește. „Nu se poate fără umbră. Satul nu funcționează”, spune un personaj, și în această propoziție se concentrează întreaga morală a romanului și anume faptul că omul are nevoie de margini, de ascuns, de locuri întunecate pentru ca sensul lui în lume să existe.

În acest peisaj, absurdul e tratat cu o naturalețe aproape administrativă. Există „partidul umbrelor”, ședințe de reconciliere între dubluri și oameni, chiar o glumă colectivă despre cum umbrele ar trebui să plătească impozit. Sub umorul fin se ascunde o reflecție despre funcționarea socială a fricii.

Autoarea ne transmite, cu o ironie de tip orwellian care amintește de atmosfera din 1984, că orice anomalie, dacă e repetată suficient, devine normă. Finalul segmentului publicat până la pagina 55 anunță o schimbare de registru pentru că apare „Cealaltă Ena”. Dublul se personalizează, începe să vorbească, iar romanul devine o explorare a raportului dintre memorie, conștiință și alteritate. Nu e vorba despre fantome, ci despre ecouri despre acea parte din noi care continuă să funcționeze și atunci când logica se destramă.

Despre dublu sau umbra care nu se lasă ștearsă

Unul dintre nucleele romanului “Când soarele e de cursă lungă” este tema dublului. Aici mă gândesc la o moștenire simbolică a marilor literaturi ale conștiinței, de la Dostoievski la Borges, de la Eliade la Ionescu. La Ezaru-Kik, dublul nu este o apariție fantastică, ci o formă de supraviețuire a sinelui. Umbra devine dublul omului. Asta înseamnă nu doar reflexul său fizic, ci instanța morală și afectivă care rămâne după ce lumina excesivă a rațiunii a șters contururile.

Poate o să vi se pară că mă repet, dar mi se pare important să reamintesc că, în momentul în care „umbra din cameră s-a ridicat în două picioare” (pag. 46), romanul își fixează una dintre cele mai puternice metafore. Asistăm la desprinderea conștiinței de aparență. Dublul nu este dușmanul, ci partea ascunsă care echilibrează. Este instinctul, subconștientul, amintirea de sine care nu se supune uitării.

În Solanca, pe măsură ce oamenii uită tot mai mult, umbrele lor continuă să existe, autonome și vigilente. Asta sugerează că dublul este ceea ce rămâne din om după ce memoria dispare; o identitate reziduală, dar esențială, care îl salvează de dizolvare. Romanul inversează, astfel, logica modernă a lucidității pentru că nu lumina garantează umanitatea, ci umbra.

Ezaru-Kik nu idealizează întunericul, ci îl redă ca spațiu al măsurii. Într-o lume în care lumina nu se mai stinge, dublul devine singura instanță care păstrează echilibrul. Umbra este memoria care nu se lasă ștearsă, este dovada că, dincolo de vizibil, omul are nevoie de o zonă inaccesibilă pentru a rămâne întreg.

COMANDĂ CARTEA CU AUTOGRAF

Stil și tehnică

Proza Cătălinei Ezaru-Kik este marcată de o precizie aproape clinică. Niciun cuvânt nu e decorativ, iar lirismul apare doar prin acumulare de detalii. Există o muzicalitate tăcută a frazei scurte și o expresivitate născută din ritm, nu din metaforă. Dialogurile sunt vii, tăioase, iar ironia nu e o armă, ci o formă de luciditate. Autoarea mizează pe economia limbajului și tensiunea dintre observație și poezie. Ironia discretă și umorul sec devin mecanisme de igienă mentală. Un detaliu aparte este rolul mirosului, care înlocuiește imaginea vizuală. Se simte cumva că dragostea, frica sau moartea se transmit olfactiv. Acest registru senzorial dă volum unei lumi altfel conceptuale și transformă experiența lecturii într-una fizică, aproape corporală.

În Solanca, fantasticul este tratat cu logica firescului. E o formă de realism magic minimal, apropiată de Márquez prin mecanism, dar diferită prin ton deoarece acolo unde Macondo e baroc, Solanca e austeră. Dacă Macondo, satul lui Márquez, e o lume plină de miracole, culoare și poezie barocă, Solanca e construită în ton minor, auster, cu fraze precise și o lumină rece, adică un realism magic redus la esență. În fond, romanul e o parabolă a lucidității excesive despre cum omul contemporan, orbit de cunoaștere și expunere, riscă să piardă intimitatea umbrei.

Afinități și context

“Când soarele e de cursă lungă” se înscrie într-o direcție literară în care fantasticul e reumanizat, iar metafizicul e readus în cotidian. În tradiția românească, trimite la Eliade (pentru ambiguitatea sacrului), la Blecher (pentru senzația de lume fluidă și percepție bolnav de clară), dar și la Radu Pavel Gheo sau Olga Tokarczuk (pentru amestecul de poetic, observație socială și reflecție morală). Spre deosebire de aceștia, Ezaru-Kik nu caută transcendența, ci echilibrul. Romanul poate fi citit și ca reacție culturală la epoca hiperexpunerii. Avem ghinionul sau norocul (depinde de perspectiva fiecăruia) să trăim într-o lume obsedată de vizibil. Aici autoarea propune valoarea umbrei, a tăcerii și a uitării.

„Nu era despre ce afli, ci despre cine ești când alegi să nu afli” (pag. 124), notează Ena, iar asta este poate cea mai curajoasă propoziție a unei epoci în care toți pretind că știu totul. Această frază închide perfect cercul tematic. Nu cunoașterea absolută ne face umani, ci capacitatea de a păstra o zonă de neștiut. Ezaru-Kik nu scrie despre întuneric, ci despre nevoia de umbră ca formă de echilibru între conștiință și memorie. Prin precizia limbajului, prin construcția fragmentară și prin normalizarea absurdului, romanul se așază într-o linie estetică rar întâlnită astăzi în proza românească. Este o proză care folosește fantezia pentru a vorbi despre real și folosește absurdul pentru a spune adevărul.

De la Ionescu la Ezaru-Kik: absurdul ca formă de luciditate

Prin structura fragmentară, firescul cu care tratează ilogicul și ironia controlată, romanul Cătălinei Ezaru-Kik continuă în proză spiritul teatrului absurdului. Ca și la Eugen Ionescu, absurdul devine un instrument de luciditate. Reprezintă o modalitate de a arăta cum realitatea, limbajul și ordinea continuă să funcționeze chiar și după ce și-au pierdut sensul considerat normal.

Dacă Ionescu demonta limbajul, Ezaru-Kik demontează logica. În Solanca, lumea nu se revoltă împotriva absurdului, ci îl gestionează birocratic. Iar această adaptare calmă, acest firesc al nefirescului, e exact esența absurdului modern.

“Când soarele e de cursă lungă” devine astfel o comedie lucidă despre oameni care trăiesc normal într-o lume fundamental anormală, o transpunere post-ionesciană a absurdului în cheia poeziei reci și a observației morale.

Verdict literar

Când soarele e de cursă lungă e o carte precisă, inteligentă și originală. Ezaru-Kik nu scrie despre miracole, ci despre banalitatea miracolului. Autoarea nu propune o lume magică, ci una logică până la absurd, în care lumina excesivă devine noua formă de orbire, iar uitarea se transformă într-un act de luciditate.

Romanul nu se citește pentru intrigă, ci pentru structura sa de reflecție, pentru claritatea cu care demontează mecanismele memoriei și ale sensului omului. Este o carte despre echilibru, despre felul în care umbra și lumina trebuie să coexiste pentru ca omul să rămână întreg.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

#ad