Să încep prin a vă spune că această carte, pe cât de simplă și ușor de citit (datorită scrisului cu caractere mari și stilului deloc pompos), dar pe atât de sfâșietoare, îți face pielea de găină, de la început și până la sfârșit? Că e imposibil să nu-ți pice, pe parcurs, câte o lacrimă? Nu o fi la toată lumea așa, dar eu sunt terminată după poveștile reale ce au ca subiect „Auschwitz”. Citesc absolut orice carte îmi pică în mână și mă uit la absolut orice film de care aud. Sunt oameni care nu cred că povestea Holocaustului ar fi una reală. Aș fi vrut să nu. Dar toate documentarele și cărțile scrise de-a lungul timpului descriu într-un mod sincer și înfiorător tot ce s-a petrecut. Se vede asta și în durerea din ochii supraviețuitorilor… Istoria e dureroasă, dacă stai să scormonești prin ea. „Uneori, nu este ușor să scoți la suprafață trecutul. Există surprize neplăcute. Adevărul e mai greu de suportat decât ignoranța„.

Paris, iulie 1942.

Povestea din cartea „Se numea Sarah” ne duce în Franța, în cutremurătorul an 1942, când naziștii ocupaseră o parte din această țară. Nemții au fost cei care au dat ordinul ca toți cei cu stea galbenă în piept să dispară, însă aceia care l-au executat au fost nimeni alții decât parizienii. O fetiță evreică, în vârstă de zece ani, este arestată, împreună cu părinții ei, în toiul nopții. Înainte de asta, copila reușesește să-și ascundă frățiorul mai mic, în vârstă de patru ani, într-un dulap. Ia cheia cu ea și-i promite micuțului că se va întoarce după el, neștiind ce va urma și ce o va aștepta.

Paris, mai 2002.

Avem o altă poveste, cea a Juliei, o americancă căsătorită cu un francez, stabilită de mulți ani în Franța. „L’americaine” lucrează la o revistă, unde i se dă de lucru a scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a 60 de ani de la tragicul eveniment ce nu face cinste francezilor. În timpul investigațiilor, Julie află că 13.152 de evrei au fost arestați și ținuți la Velodrome d’Hiver în condiții greu de imaginat, iar apoi trimiși la Auscwitz. Nu la muncă, așa cum și-au imaginat mulți francezi la vremea aceea, ci pentru a fi… gazați. 13.153 de oameni. Iar printre acești nefericiți s-au aflat și 4115 de suflete inocente, copii nevinovați care au fost, pur și simplu, rași de pe fața pământului.

„Erau atât de înfometați, încât mâncau iarbă, fire de paie. Fetița se întreba: polițiștii aceștia… ei nu aveau familii? Nu aveau copii? Copii la care să se întoarcă acasă? Cum puteau să se poarte așa cu niște copii? Nu putea să înțeleagă”.

Deși știam că Sarah era un personaj fictiv și că povestea nu a existat în realitate, cu fiecare pagină citită, deveneam tot mai curioasă. Făceam pauză și, cu pielea făcută găină pe mâini, intram pe Google să caut informații. Sfâșietor. Inuman, ăsta e cuvântul care îmi trecea prin minte la fiecare cuvânt citit. Cum au putut exista oameni atât de cruzi, atât de nemernici, fără suflet?

„Fetița se uită în jur la mulțimea de copii. Atât de mulți copii. Se uită la cei mici, cu chipurile strâmbate de frică și durere. O văzu pe fetița aceea cu urechile sfâșiate întinzând palmele spre bunica ei. Ce avea să se întâmple cu toți acești copii, cu ea? Unde erau duși părinții lor?”

Filmul? Cutremurător. Dar incomparabil cu cartea. În film, lucrurile avansează mult prea repede. Nu că ar fi mai domoale în carte, pentru că și aici totul se petrece revoltător de repede. Cele mai zdruncinate momente sunt acelea în care tații sunt separați de mame și copii, iar apoi când copiii sunt smulși din brațele mamelor. Păcat că regizorul a schimbat multe pasaje din carte (chiar, oare de ce decide un regizor să schimbe o scenă foarte bună și nu o lasă și în film așa cum e cum e în carte?), pentru că totul se întâmplă foarte frumos, iar autoarea a redat exact finalul pe care mi l-am imaginat :).