Azi împlinesc 28 de ani (la ora 22, cică :P). Fizic şi psihic, mă simt mai mare. Mă ajută chipul şi corpul, peste care nu au apărut mari schimbări (în afara unor uşoare cearcăne, câteva trăsături pe la ochi şi gură, dar cred că sunt vizibile mai mult în ochii mei, asta fiind o problemă la majoritatea femeilor). Când spun fizic, mă refer la faptul că, deşi am un corp tânăr, nu este şi la fel de sănătos. Mănânc neregulat şi, deşi mi-am schimbat stilul de viaţă, adică lucrez pe un program normal de opt ore, tot la unu noaptea adorm. Psihic, în ideea că, deşi sunt mulţumită cu statutul actual, aş mai îmbunătăţi prezentul. Mulţumesc Domnului pentru tot ce am primit, dar cred că e în natura omului să nu-i ajungă ce are. 

Am hotărât să scriu, în fiecare an, de ziua mea, trei lecţii dintre cele mai importante, învăţate în ultima perioadă. Orice întâmplare mai importantă poate fi luată ca o lecţie de viaţă. Mai sunt multe de învăţat, cum ar fi să iubesc cu tot sufletul, fără să mai ţin cont de nimic din jur. Ori nu sunt suficient de matură, ori pun alte valori mai presus de iubire. Am tot vorbit pe blogul ăsta despre dragoste şi despre faptul că sunt în aşteptarea ei, însă n-am recunoscut niciodată că am fost iubită de nenumărate ori şi am dat cu piciorul, din răutate, ambiţie, posesivitate. Odată cu împlinirea acestei vârste, îmi doresc enorm să ajung la acel nivel în care știu cu adevărat ce și pe cine doresc lângă mine…

Până atunci, să vedem ce am învățat :).

Lecția nr. 1 – Cred în mine

Nu sunt o persoană timidă, nici tolomacă, nici fricoasă. Din acest motiv, nu am putut să-mi explic niciodată lipsa de încredere în mine. Sunt convinsă că Steve Jobs nu a stat nici măcar o secundă să se îndoiască de ceea ce poate face ori să-şi pună întrebări în privinţa talentului său. A crezut în el. Lucru pe care am început să-l fac şi eu, de la o vreme încoace. Dar asta nu a pornit de la mine, ci de la anumiţi oameni care m-au încurajat tot timpul şi au avut încredere în mine aşa cum eu n-am putut s-o fac.

Frica de eşec mă termina. Mi-au lipsit multe şanse. Pentru că şansa era singurul lucru de care aveam nevoie pentru a mă ridica în viaţă. La extrema cealaltă, am riscat întotdeauna când a fost cazul. Şi mi-am asumat responsabilitatea indiferent de rezultat.

Este extrem de important să ştii ce vrei. Să te cunoşti. Să ai self control. Iar eu am învăţat asta. Ok, cât de cât :). N-am ajuns încă în acel punct în care să fiu atât de sigură pe mine, încât să pot controla tot ce ține de mine. Dar încerc zilnic să îmbunătățesc și observ că mă descurc destul de bine la acest capitol.

Lecţia nr. 2 – Nu întotdeauna avansezi prin muncă 

M-am născut într-o noapte norocoasă. Noaptea de Înviere. Mă rog, am aflat de curând; eu credeam că în Vinerea Mare. 

De fapt, norocul a trebuit să mi-l fac de când mă ştiu. Am muncit ca să am noroc. Am luat decizii mai bune. Sau mai rele. Cert e că am învăţat să mă iubesc. Să mă stimez. Să mă respect.

Aşa cum am mai spus în alte postări, am tot schimbat locurile de muncă (într-un număr cam mare, ce-i drept). Nu pentru că nu mă descurc sau pentru că nu sunt stabilă. Din contră, de când mă ştiu, am iubit stabilitatea; o spune şi zodia, dacă e să ne luăm după asta. Pur şi simplu, nu mi-am găsit locul. Vorbeam mai sus de şansă. Asta e ceea ce mi-a lipsit foarte mult. Şansa, care nu vine prea uşor din partea oamenilor dispuşi să te ajute necondiţionat. E necesar să ai „prieteni” în domeniul în care vrei sa lucrezi/avansezi. E naşpa ce spun, ştiu, dar vorbesc numai din experienţă. Le admir enorm pe acele femei care au reușit totul pe propriile picioare.

Neavând pe nimeni, în această măreaţă capitală, mi-a fost greu să-mi fac cunoştinţe. Cine are impresia că în București sunt „câinii cu covrigi în coadă”, se înșeală amarnic. Luxul de a trăi la capitală se plătește. Muncă mai multă, stres mai mare, timp mai mult pierdut în trafic etc.

M-am angajat cu ziarul, laptopul şi telefonul în mână. Desigur, n-am renunţat niciodată la visurile mele. Mi-am păstrat speranţa mereu, oricât de greu părea de realizat acel vis.

Problema a constat și în faptul că nu am știut ce vreau să fac, nu am primit prea multe sfaturi și am luat alegeri de una singură. Poate că alții și-ar fi dorit să aibă această libertate, dar așa se întâmplă de cele mai multe ori: îți dorești ce nu ai.

Lecţia nr. 3 –  Prietenii adevăraţi rămân lângă tine

Nu m-am înţeles niciodată de ce am acceptat lângă mine oameni care nu făceau altceva decât să mă tragă în jos. Sau acei oameni care aveau un interes atunci când îmi călcau pragul casei. 

Deși au fost oameni în viața mea, care au venit și au plecat, au rămas alții, pe care îi consider adevărați prieteni. 

Încerc să am grijă cu cei care mă înconjoară de azi înainte. Cei care sunt sub nivelul meu (intelectual vorbind) nu fac altceva decât să-mi transmită temerile și eșecurile lor. 

Nu-mi place să spun asta, însă merg și eu, ca mulți alții, pe principiul „Ține-ți dușmanii aproape”. Știu că mă pot mușca oricând și-mi pot da viața peste cap la 180 de grade, dar mai rău mă pot otrăvi dacă mă separ cu totul de ei. 

Toată viața noastră avem ceva de învățat. Am primit lecții dure, ce mi-au lăsat gust amar de mătrăgună, dar sunt convinsă că trebuia să se întâmple așa. Chiar nimic nu-i întâmplător. Mulțumesc din suflet celor care mi-au rămas alături și care m-au încurajat tot timpul.

Iar acum… să înceapă petrecerea! 😀