Simţi că ai început o relaţie toxică, iraţională. Cu toate astea, continui.

Am zis mereu că, decât singurătate în doi, mai bine eu cu mine, liniştită. Dar nu procedez aşa. Nu o dată am acceptat acest gen de relaţie, din dorinţa de a fi în rândul lumii. Am acceptat un bărbat în viaţa mea, care n-avea nevoie de mine decât pe jumătate, şi anume doar în anumite nopţi petrecute alături de mine. Simţeam că sunt iubita şi protejată, ceea ce părea să-mi fie suficient. În timp, mi-am dat seama că iubirea nu durează o veşnicie, ci rămâne un reciproc respect (sau nu, după caz).

A început frumos, ca orice relaţie, de altfel. Ne-am văzut, plăcut, ieşit la ceai, cafea, cină, flirturi tot mai dese pe whatsapp, glume cu subînţeles şi acel teasing, toate cele care ne făceau pe amândoi să ne dorim a ne cunoaşte tot mai mult.

Începuse să-mi ofere ceea ce aveam nevoie din punct de vedere emoţional. Apoi am înţeles că trebuie să luptăm pentru ca această relaţie să reziste. Simţeam că e pierdere de timp. Ok, sunt rea. E urât să spun asta acum, având în vedere că, până la un anumit punct, mi-a fost foarte bine. Am pierdut controlul în momentul în care am cerut mai mult decât putea să ofere.

În general, într-o relaţie mistuitoare, îmi ia mult până ies din ea, apoi mă pun rapid pe picioare. Ştiu unde am greşit şi încă mai fac acea greşeală. Aiurea, pentru că prima oara e greşeală, a doua deja o faci conştient. Îmi dau seama că încă sufăr de nevoia acută de a primi iubire… De fapt, cam bat câmpii. Iubită am fost mereu. Problema a fost că EU am iubit prea mult. Chiar există o carte care se numeşte exact aşa: „Femei care iubesc prea mult” (Robin Norwood); n-am cumpărat-o încă, dar sunt convinsă că ma voi regăsi în ea.

Deşi vorbesc atât de mult de ea, am ajuns la concluzia că n-a fost niciodată dragoste adevărată. Nu există să iubeşti prea mult sau prea puţin. Mereu a existat dorinţa de a avea pe cineva lângă mine, care ştiu şi de unde mi se trage, dar e un subiect prea delicat ş lung pentru a fi dezbătut acum. E foarte liniştitor să ştii că ai cu cine să-ţi petreci sărbătorile, că poţi merge în vizită la prietenii comuni, că imaginea socială e foarte ok din punctul ăsta de vedere, fără a realiza în acele momente că te complaci în nefericire şi te plafonezi într-o relaţie al cărei final în simţi, dar nu poţi să spui un simplu cuvânt: „adio”.

Am suferit de masochism emoţional şi încă o fac. Nu ştiu caţi ani trebuie să am şi prin câte experienţe e necesar să mai trec ca să pun în practică teoria pe care o cunosc atât de bine.

Problema a fost mereu la mine. Frustrată din cauza lucrurilor care nu mergeau bine în viaţa mea, acceptam puţinul pe care îl primeam. Şi, în loc să mă fac fericită şi să mă iubesc, aşteptam ca un anume „el” să o facă. Mi s-a spus, adeseori, că dacă este să se întâmple un lucru, se va întâmpla; trebuie doar să ai răbdare. Dar dacă îţi doreşti cu disperare ceva? Câtă răbdare să ai?! Oh, suflete al meu, meriţi nişte scuze…

Azi nu mai contează. Mă ridic atât de repede dintr-o situaţie care simt că mă dărâmă şi parcă-mi sfâşie sufletul în bucăţi, încât, uneori, sunt surprinsă şi eu de cât de puternică pot fi.

Tocmai am ieşit dintr-o baie lungă, ce lasă-n urmă un plăcut miros de vanilie. Am chef… să mă bucur de mine. Chiar mi-e dor de mine. De mirosul meu în cearşafurile mele…