V-am zis eu că nu mă ţine mult tăcerea. Nu pot să dispar. E „căsuţa” mea aici, în care mi-am scris gândurile în multe momente triste sau fericite. Am zis mereu: nu sunt şi nu vreau să fiu model pentru nimeni! Eu nu dau sfaturi şi nu judec. Scriu despre mine şi despre ce trăiesc eu. Poate, într-o zi, voi ajunge şi la asta, și anume, să ofer un sfat.
Cui nu-i place, să nu citească. Sunt atâtea bloguri, mai bune şi mai „şmechere” ca ale mele, aici să intre cei care au ceva de spus, chiar dacă avem opinii contradictorii. Cei care nu-mi lasă niciun comentariu, dar se regăsesc și-mi mulțumesc pentru o anumită postare.
Mi-e milă de acești frustrați, care în loc să se bucure de viața lor, stau să piardă timpul citindu-mi însemnările. Încă nu-mi vine a crede că anumite persoane au tupeul să comenteze şi să-mi scrie cuvinte jignitoare, în condiţiile în care eu n-am atacat pe nimeni.
Cine te critica te inalta.
Pentru unii e o satisfacţie, cred că trăiesc o stare extatică, un orgasm sintactic să îşi lase urma în astfel de cuvinte, iar dacă te-ai întrebat vreodată de ce o fac, sfârşeşte a te mai întreba, pentru că oricât ai încerca să înţelegi nu vei reuşi.
Mă întreb când li se sparg cuvintele în cerul gurii virtuale cum de nu se otrăvesc.
Văd că şi tu ai ceva ani de când eşti în lumea asta, aşa că ar trebui să fii imună la nişte lucruri de care a avut parte mai fiecare într-o vreme.
Şi nu uita, e virtual, aşa că nimic nu ar trebui să te atingă, de nimic să nu te laşi atinsă.
Cu drag, Roxanacuochiaurii.
🙂
Am ceva ani, dar pana sa fac pagina de FB, n-am avut nicio problema; prea putin ma interesa daca citea sau nu cineva… Odata cu acea pagina, s-au inmultit cititorii.