Mie nu-mi place să fac lucruri de una singură. Nu-mi place să gătesc doar pentru mine sau să mănânc singură. Mă plictisesc să ies doar cu prietenele sau cu amicii în oraş. Nu suport să car bagaje şi să mă lupt cu ele când nu merge liftul. Nu-mi place să fac cumpărături singură. Mi-e greu să adorm singură şi am insomnii. Tânjesc după un „noapte bună” şi sufăr dacă n-am de la cine să-l primesc. Posibil că asta se numeşte că sunt dependentă emoţional.

Totuşi…

Se spune că atunci când iubeşti, nu mai vezi nimic în jurul tău, iar totul curge numai lapte şi miere. Eu nu am iubit niciodată un bărbat fără să-i văd defectele, nu mi s-a întâmplat să renunţ la priorităţile mele pentru ale lui. Ba cred că întotdeauna m-am iubit mai mult pe mine decât pe el şi egoismul din mine a scos la suprafaţă toate răutăţile. Din cauza aşteptărilor mele mult, mult prea mari, a cerinţelor care ar crea perfecţiunea am distrus mereu o relaţie în care am fost mai mult decât iubită.

Cel mai trist lucru este că, deşi dragostea trebuie să scoată dintr-un om tot ce e mai frumos, la mine se întâmplă invers. Când sunt cu cineva, iese la iveală tot ce am eu mai urât şi încep să jignesc, să rănesc, să lovesc, să tai, să spânzur… Ceea ce n-ar fi chiar aşa rău, înseamnă că eu mă duc la război oricând. Sigur, pentru familie, bani şi viitor.

Mila şi cruzimea mă caracterizează şi ai zice că în mine sunt două persoane diferite. Dar nu, sunt doar eu. Uneori, sunt în stare să dau haina de pe mine şi să rămân goală pentru a-i fi cald celuilalt. Alteori, un pic machiavellică. De asemenea, pot să fiu o femeie care iubeşte prea mult. Dar la fel de bine mă transform într-una care se gândeşte numai şi numai la ea, deşi pe moment nu e în stare să-şi recunoască acea doză de egoism.

Aşadar, la naiba, numai dependentă emoţional nu sunt! :))))