Nu contestă nimeni că matematica este o ştiinţă exactă şi că, întotdeauna, 1+1=2. Scriind titlul acesta, te poate duce cu gândul la infidelitate. Dar la noi nu este vorba despre asta. Nici de o mamă sau de o soacră, nici de un frate sau de o soră, nici de prieten sau prietenă. Ci de un copil. Care copil… nu este al meu.
Când am auzit prima dată că are un copil, m-am retras. Ştiu că a fost o lovitură pentru el şi că, probabil, au mai fost şi altele ca mine care l-au refuzat din acest motiv. Trebuie să fii o femeie foarte matură şi inteligentă ca să îl accepţi. Ori, cea mai bună variantă, să ai şi tu un copil. Eu nu sunt chiar matură, nu suficient. Am acceptat, dar nu din maturitate. Şi nici inteligenţa nu-şi are locul aici. Am visat, pur şi simplu, că lucrurile vor fi foarte simple.
Noi doi. Iar copilul vine o dată la două săptămâni. Plus câteva ore în săptămâna în care nu este weekend-ul de drept. Plus că se mai îmbolnăveşte şi na, nu poţi să-i ceri unui părinte să nu se ducă să-şi vadă copilul. Şi pe ea, fosta nevastă, bineînţeles. Plus mesaje cu „ce face copilul?” şi raspunsul aferent acestuia.
Iar între noi, certuri peste certuri. De aceea, spun că am dubii în ceea ce priveşte această relaţie şi că, probabil, va mai dura aşa cum au durat şi celelalte: până când se umple paharul. Cu toată bunătatea lui, nu-mi poate schimba mie caracterul şi să-mi impună să înţeleg lucruri care par uşoare. Ştiu că sunt încăpăţânată ca un catâr şi că trebuie să mai las şi eu de la mine, dar cred că las de la mine prin simplul fapt că mă aflu aici, lângă el.
Dar ştiţi în ce constă ciudăţenia cea mai mare? Că eu mă contrazic foarte tare prin toate cele scrise aici. Cât şi în faptele mele de zi cu zi. Astăzi simt că sunt bine şi liniştită, bucurându-mă de acest dar pe care mi l-a dat Dumnezeu, un copilaş extraordinar, iar peste trei zile încep să arunc cuvinte ucigătoare, spunând că nu este copilul meu şi că preferam să nu fi făcut parte din viaţa mea.
Menţionez faptul că sunt chiar fericită când se află la mine. Nu mă joc cu el din obligaţie. Ador să-i aleg hăinuţele când merge pe-afară, să i le calc, să-i pregătesc masa şi multe altele. Cred, de fapt, că problema mea e cu el. Încă nu am un răspuns pentru comportamentul meu, nu găsesc o explicaţie, mi-e greu să-mi desluşesc propriile gânduri…
Stai sa vezi cand totusi e al tau si te apuca ganduri de genul mai bine nu era. :-)) Ce sa zic, n.as vrea sa fiu in locul tau,cu toate aceste framantari,stiu ca nu.i usor. Tude fapt esti suparata pe copil pt ca din cauza lui tatal sau nu e in intregime doar al tau si cumva si pe bietul om,care cred ca nu stie cum sa se mai imparta. Ai dreptate, pe o parte, sa.ti doresti sa aiba ochii si mintea doar la tine, pe de alta insa trebuie sa te impaci cu situatia. Gandeste.te bine ce sentimente ai pt el, daca merita sa continuati,de.abia atunci vei realiza ca si el isi doreste,ca si tine,sa fie iubit si fericit si poate asa iti va fi mai usor sa lasi de la tine. Nu lasati sa se umple paharul,daca intr.adevar va doriti mai mult impreuna,stati de vorba cu voi insiva si apoi impreuna si lamuriti.va!
Nu, chiar nu consider copilul vinovat. Exact cum am spus la finalul textului, problema mea este cu el, nu cu copilul. Il vad ca face eforturi uriase sa ma faca fericita si sa nu ma afecteze pe mine problemele lui, dar inevitabil ma afecteaza, de vreme ce traiesc cu el. Sigur, cel mai important este sa imi dau seama daca sentimentele mele pt el sunt 100% iubire…