Trăiesc o nouă dezamăgire. Tot ce am nevoie acum este ca timpul să treacă repede (culmea, întotdeauna am zis că trece mult prea repede!) pentru a uita. Timpul mă va ajuta să uit. Uitarea, la rîndul ei, mă va ajuta să trec peste durere și suferință.
Într-o zi, totul va fi o pată din trecut, ca și altele. Mă întreb, de câte ori mai trebuie să fiu trântită la pământ, după care să mă ridic triumfătoare și să o iau de la capăt ca și cum nu s-a întâmplat nimic?
Într-o zi, totul va fi o pată din trecut, ca și altele. Mă întreb, de câte ori mai trebuie să fiu trântită la pământ, după care să mă ridic triumfătoare și să o iau de la capăt ca și cum nu s-a întâmplat nimic?
Nu mai sunt mică deloc, la vârsta mea ar trebui să fiu în stare să văd atunci când trebuie să am încredere în oameni și când nu. Uite că nu e așa, încă mă destăinui persoanelor nepotrivite, încă mă atașez de ele, încă… îmi pasă.
Un om, pe care l-am crezut foarte bun prieten, s-a jucat cu mintea mea timp de aproape un an. Oare cât de naiv să fii să crezi că există și oameni buni, oameni care nu au întotdeauna un interes…? Ah, mare greșeală am făcut că nu mi-am păstrat anonimatul! Făcându-mi public blogul, nu mai pot sa-mi povestesc viața cu atâta ușurință ca înainte.
Cert este un lucru: am fost folosită, mințită, trădată. De ce este presa atât de mizerabilă?!
„de câte ori mai trebuie să fiu trântită la pământ, după care să mă ridic triumfătoare și să o iau de la capăt ca și cum nu s-a întâmplat nimic?”
asta e viata, e un element ce face parte din ea. vei mai cadea si te vei mai ridica, and once again, and once again, and once again. dar asta te va face cine esti. si asta e beneficiul.
Asa e, in fond, toate-s trecatoare, dar pana trec peste ele…