Balzac mi-a picat de multe ori în mâini, dar de puţine i-am dat şansa de a-l citi. Consider totuşi un lucru bun faptul că am ajuns să-l citesc abia acum, la treizeci de ani, şi am început chiar cu această carte: „Femeia la treizeci de ani”. Romanul acesta nu este dificil, iar Balzac în sine nu e un autor greu de citit, dar, ca să-l poţi citi şi înţelege pe acest mare scriitor, trebuie să ai măcar puţină iniţiere în literatură. Bineînțeles, m-a atras titlul. Probabil că pe orice femeie care are vârsta aceasta sau pe-aproape o atrage. Balzac nu scrie literatură, nu scrie ficțiune. El scrie despre ceva mult mai frumos, despre ceva ce iubim cu toții. Scrie despre oameni şi oferă emoţii în fiecare frază. Asta se numește, simplu, viață :).

„Oare fericirea totdeauna se plăteşte foarte scump?”

Fiecare capitol din carte se axează pe viaţa femeii Julie, cu dramele şi nefericirile ei. Pe când era o copilă naivă, se îndrăgosteşte de Victor, un colonel din armata lui Napoleon, şi se căsătoreşte cu acesta, în ciuda sfaturilor date de bătrânul şi mult prea înţeleptul său tată. Nu trece mult timp, însă, şi tânăra îşi dă seama că soţul ei este doar un bărbat nul, cu un chip frumos, pe care nu-l iubeşte şi care nu o poate face fericită .

Astfel, ajunge să cunoască iubirea, căreia nu-i dă şanse, ţinând la principiile şi la viaţa de familie pe care a ales-o. Îl întâlnește pe Arthur, un lord englez care o iubeşte de la prima vedere, și care este în stare să-i ofere totul, chiar şi moartea lui.

„O dată înmugurite, sentimentele există întotdeauna în adâncul inimii. Adorm sau se trezesc iar, după capriciile întâmplărilor vieţii; dar rămân acolo, iar existenţa lor modifică negreşit sufletul”.

Julie ţine doliu după marea ei iubire, exilându-se la ţară şi crescându-şi copila, pe Helene, care ajunge să trăiască tot ceea ce nu a îndrăznit mama ei.

„Helene era un copil zămislit cândva în lacrimi şi în deznădejde, copilul datoriei, un copil ce fusese cauza celor mai mari nefericiri ale sale”. 

La vârsta de treizeci de ani, Julie cunoaşte un alt tânăr, pe Charles, şi îşi dă voie să iubească şi să fie iubită. Desigur, nu se termină cu happy-end.

„Numai la treizeci de ani o femeie e în stare să cunoască resursele unei atari situaţii. Ea ştie, la aceastâ vârstă, să râdă, să glumească, să cocheteze, fără să se compromită. Ea are atunci tactul necesar pentru a ataca toate coardele sensibile ale unui bărbat şi pentru a studia ce sunete poate să scoata din ele. Tăcerea ei este tot atât de prijmejdioasă ca şi cuvântul”. 

Aş putea să mai povestesc despre acest frumos roman, dar nu am talentul lui Balzac pentru a descrie atât de frumos ce aşterne el în pagini :). Aşadar, vă las să descoperiţi singuri, dacă v-am făcut un pic curioşi. Deşi sper să fiu printre puţinele persoane care n-u citit cartea până acum. Balzac nu plictiseşte. Te face să citeşti până la final, mai ales în partea a doua a romanului, când viaţa lui Julie devine pasională şi palpitantă.

„Pe un soţ îl putem părăsi, chiar şi atunci când el ne iubeşte. Bărbatul este o fiinţă tare, îşi poate găsi mângâierea. Putem dispreţui şi legile omeneşti. Dar un copil fără mamă?!”