Îmi curg lacrimile când scriu acest articol și nu vreau să le opresc. Plâng pentru un pui de om care s-a stins… Prea devreme, prea târziu, numai El știe când și de ce ia niște bieți copii în cer. Cuvintele mele sunt mici și abia îmi vin. Mă doare atât de tare, îmi pare atât de rău că nu am mai vorbit cu ea…

Când pleacă un copil de la Marie Curie, ne gândim întotdeauna că pleacă pentru că e bine. Că se vindecă acasă. Nu am păstrat niciodată legătura cu vreunul dintre copiii pe care i-am cunoscut. Eu le ofer puțin timp din mine acolo, în spital, sa-i mai veselesc puțin.

Dar când auzi că unul dintre aceștia nu mai este, ai un sentiment de părere de rău, ca nu ai mai vorbit cu el, nu l-ai mai întrebat ce face, dacă e bine. Deși întrebarea aceasta, „ce mai faci?”, pe care i-a adresam Mădălinei atunci când era în salon, nu și-a primit niciodată alt răspuns decât „bine”, chiar dacă o vedeam slăbită, fără vlagă, fără pic de putere.

Știu că suferința mea e mică. Nu pot să-mi imaginez cât de multă durere e în familia ei acum, mama, tata, sora…

Of, Mădă… Of, îmi pare rău, atât de rău 😢😢😢…

Rămâi cu bine, suflețel… O bucățică din tine a rămas în inima mea și îți voi păstra acel zâmbet cald. Și rămân cu amintirile de la ziua ta de naștere. Abia te puteai ține pe picioare, nu te simțeai bine, dar ai făcut eforturi uriașe pentru a te ridica din pat și a te juca cu noi, cei care veniserăm în vizită la spital, și cu ceilalți copii. Mai ții minte? Ne-ai făcut praf pe toți la mimă! Cu asta rămân, copil frumos. La 15 anișori ai tăi, ne-ai dat tuturor o mare lecție de viață: că nu trebuie să-ți pierzi credința și lupta în niciun moment crâncen  pe care ni-l dă viața. Mulțumim și… Dumnezeu să te odihnească în pace!