Că tot începe școala, la o dată diferită de cea la care începeam noi pe vremuri, mi-am amintit de primul clopoțel și de clasele primare. Fiecare an a avut și are farmecul lui, dar parcă primii patru au fost mai speciali. Noi eram mici și făceam primii pași spre adevărta viață, aceea tixită de griji și responsabilități.

Mă trezea mama la ora 7, stăteam foarte aproape de școală, așa că, 40 de minute îmi erau de ajuns pentru pregătire. La 8 era festivitatea de deschidere a noului an școlar. Am acea imagine în minte și mi se scurge spre ochi… mă trec emoțiile. Unifoma era pregătită, florile pentru doamna învățătoare, la locul lor, în așteptare, pampoanele beneficiau de un ultim aranjament, cămașa albă călcată la dungă, dresul alb din bumbac și ghiozdanul nou în spate. Cu mama de mână (m-a însoțit până la gimnaziu) porneam nerăbdătoare spre școala devenită arhiplină de elevi, mai mici și mai mari, învățători, părinți și prieteni. Eram atât de stângace și atât de emoționată….nu era dată să nu mă împiedic sau să nu scap florile pe jos.

Îmi căutam cu emoție colegii, mă așezam în rând, lângă colega de bancă și așteptam cuminte să înceapă. De fapt, voiam să se termine mai repede totul, pentru a intra în clase, în noua clasă, pentru a fi cu colegii mei, pentru a împărtăși idei și impresii despre vacanța de vară. Unde am fost, ce am făcut, ce este nou și cu ce gânduri intrăm în noul an scolar. Bineînțeles, nu lipseau șușotelile pe la colțuri, legate de alți colegi cu care eram în conflict, încă dinaintea vacanței.

Prima zi se termina repede. De a doua zi începea treaba, iar la sfârșitul săptămânii, deja așteptam următoarea vacanță. Ne animau recreațiile, alea zece minute erau vis, se terminau cât ai clipi, dar ne dădea gura aia de oxigen de care aveam nevoie. Aveai vreme doar să mergi la baie, să bei apă și să-l cauți cu privirea pe colegul de la clasa a IV-a C. De multe ori nu îl găseai, dar mai aveai o șansă, după ora de mate. Sunt curioasă dacă, acum, mai există lucrurile astea sau s-au pierdut demult, iar eu dorm pe mine? Aș fi tare dezamăgită că ai mei copii nu vor simți emoția minunată cu care eu mergeam la școală și plăcerea cu care mă bucuram pentru orice moment, chiar și dintr-o notă mai mică, făceam un motiv de bucurie.