Pare că am planuri mărețe, dacă îndrăznesc să o numesc „prima”, nu? 🙂 Am mai spus eu în alte articole, nu mă gândesc să mă dedic, în totalitate, scrisului. Deși, până la finalul vieții, mă va preocupa, probabil, să mă perfecționez în această artă.

Cred că acesta este și motivul pentru care nu îmi dau prea mult silința să public. Sunt cel mai mare critic al meu, deci găsesc o mulțime de nereguli în scrierile mele, fie ele articole de blog, eseuri sau cărți (zic la plural pentru că este începută și a doua carte, plus scurte fragmente din a treia de care sunt convinsă, aproape 100%, că nu va fi publicată niciodată, pentru că reprezintă istoria copilului, adolescentului și adultului Roxana B… și na, chiar e nevoie de mult mai mult curaj pentru a-ți publica viața; mă rog, și de asumare, nu doar de curaj).

Să scrii o carte chiar nu e greu. Să scrii o carte care să fie şi citită, însă, presupune ceva mai mult efort. „Dragostea pe strada mea” (titlu care a fost ales dintr-odată, negândit, și a rămas la fel. Pentru că nu mi-a venit nimic altceva în minte. Poate mă ajutați voi să aleg unul mai interesant, pentru că acum mi se pare banal 🙂) a fost scrisă în câţiva ani, cu pauze destul de lungi. În două luni, pusesem pe hârtie personajele, cu tot cu nume, care au rămas la fel şi astăzi (mai puţin al unuia dintre personajele masculine; din Flavius am schimbat cu Bobi, dar încă mă gândesc la revenirea asupra numelui inițial), iar subiectul a venit de la sine, fără a sta să mă gândesc prea mult la el. Întâi opt pagini, după care 30, apoi 80. Iar de aici nu mai aveam nicio idee şi mi-am spus că e o tâmpenie să cred că am să scriu o carte sau că acele 80 de pagini ar putea face parte dintr-o carte şi mi-am mai spus că aici s-a încheiat micuţa mea carieră scriitoricească. Era slab scrisă, ştiam asta, şi nu era vorba că eram critică cu mine. Mi se părea că am scris atât de prost, încât nu vedeam sensul de a mai continua.

Aşa că am lăsat mica mea „operă” închisă într-un folder. Vreo trei ani, parcă (după care iar am abandonat-o). Timp în care am mai citit, am mai trăit, am mai iubit 🙂. N-aş putea spune ce anume m-a făcut să mă reapuc de scris. Poate pentru că, pur şi simplu, refuzam să îngrop cele 80 de pagini de muncă, de nopţi nedormite şi… de vin consumat 😅(există, aşadar, un motiv pentru care am făcut-o pe eroina cărţii să bea destul de des vin :D). Așa că m-am reapucat anul trecut. Și am dus-o la 150 de pagini… și un pic :).

Nu am pretenţia de a fi numită vreodată „scriitoare”. Pot spune că, mai degrabă, este o „dambla” pe care doresc să mi-o fac. Şi probabil că vor mai veni şi altele. Există mii şi milioane de cărţi, scrise de autori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Eu nu am catalogat niciodată o carte a fi proastă. Orice carte scrisă şi publicată reprezintă muncă. Iar munca înseamnă timp, energie şi iubire. Pentru mine ar fi o adevărată onoare să fie citită de 50 de oameni. Iar dacă din aceşti 50, zece vor fi încântaţi, pot spune că munca mea nu a fost în zadar :).

În opinia mea, există două tipuri de scriitori: aceia care au cunoscut şi au trăit multe în viaţa lor şi aceia care au multă cultură generală, dar, poate, n-au trăit la fel de intens ca ceilalţi, însă au talentul de a-şi imagina şi de a povesti mai departe prin scris. Aşadar, ori ai trăit drama, ori o inventezi, după cum spunea şi Elizabeth Gilbert, în „Lecţii de magie”.

PS: Mi-ar prinde bine părerile voastre, în mod special nu acelea cu „Bravo, Roxana!”, cât, mai degrabă, mi-ar fi de folos niște mesaje constructive, pentru că sigur voi puteți observa mult mai obiectiv decât mine. Şi pentru că, în continuare, eu consider că, deşi este o poveste frumoasă, care nu plictiseşte, mai este de lucru la ea, și că încă lipseşte ce spuneam într-un articol: Când citeşti o carte, trebuie ca cititorul să simtă emoţia şi să vibreze odată cu autorul :). Încă nu știu de ce public acest fragment, pentru că este destul de scurt și poate nici nu va trezi interesul. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă apuc de o carte și să-mi vină a renunța la ea din cauză că-mi părea neinteresantă. Însă i-am dat o șansă, iar abia după câteva zeci de pagini a început să mă prindă  (sorry, numai PS n-a fost :D).

PPS: Pentru că am lungit postarea aceasta și nu vreau să fie amestecată cu fragmentul scos din carte (care este începutul cărții, de fapt), intrați AICI pentru a citi. Mulțumesc :).