Când au cumpărat ai mei casa din Mozăceni, una dintre cele mai frumoase din comună (mare păcat că, în loc să o renoveze, s-au apucat să ridice ditamai vila), am urcat în pod și am început să scormonesc printre amintirile răposaților ce au locuit odinioară acolo. Am descoperit, astfel, din scrisori și din tablouri, Familia Bărbulescu.

Eram înnebunită, încă de mică, să citesc scrisorile lui Eminescu pentru iubita lui “Veronicuță”. Iar când am dat în podul casei de jurnale cu scrisori ale familiei mai sus menționate, mi-am dorit un singur lucru: să aflu mai mult.

“Tu, Rodică, dac-ai ști cum mă usuc de dorul tău și ce teamă mi-e să nu te pierd… Sunt aicea singur, înconjurat de gloanțe și de camarazii mei și tot ce am în minte, noapte de noapte, înainte de a închide ochii, este chipul tău frumos ca al unui îngeraș. Tu oare mai simți la fel? Tu oare te gândești la mine cum o fac și eu? Răspunde-mi la scrisoare, rogu-te frumos, am nevoie de o certitudine. Am nevoie să știu că merită să rămân în viață și să mă întorc la tine. Am să te cer la tată-tu imediat ce am să vin acasă”.

“Nici nu știi ce fericit m-ai făcut că mi-ai scris. Dar au trecut mai bine de 6 săptămâni de când nu mi-ai răspuns la ultimele două scrisori. Aici te simți singur, frumoasă Rodicuță. Ești singur, pe pământ străin, înconjurat de dușmanii care stau la pândă să te doboare. Am fost ușor rănit acum câteva zile, dar nu-ți fă griji, m-au pansat și acum sunt bine.

Zi-mi de tine. În ultima scrisoare păreai rece, distantă. Or tu ți-ai găsit pe altu’? Zi-mi dacă e așa, te rog frumos. Sau nu, nu-mi spune. M-ar termina. Totuși, dacă e așa…, dacă e așa, am să te las să fii fericită. Fericirea ta e mai importantă ca orice.

Mint. Sunt un neghiob. Cum să mă bucur? Aș muri de inimă dac-aș ști că nu mai ești a mea. Mi s-ar rupe-n două. Fără tine, oricât de dramatic ar suna treaba asta, viața mea chiar s-ar sfârși.

Te sărut de un catralion de ori și aștept cu nerăbdare scrisoare de la tine!

Al tău șoricel (ce alint penibil pentru restul lumii, dar ce frumos sună din gurița ta… mai spune-mi și m-alintă, că tare dor mi-e de tine)”.

Mi-am dat seama, din scrisoarea asta, că a fost scrisă undeva prin timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că, mai jos, era scris anul 1941. Nu am putut descifra luna, era prea șters. Și am mai corectat pe-aici, pe colea, doar puțin, căci nu mi-a plăcut niciodată să redau ceva scris cu greșeli. Însă am constatat că oamenii scriau destul de corect pe vremea aceea. Probabil că se punea foarte mare accent pe carte.

Mi se pare fascinant să citești astfel de povești.

Aș colecționa scrisorile din trecut și aș scoate cărți din ele. Aș educa deținuții din penitenciare, în special femeile, să scrie scrisori, aș îndemna tinerele copile care folosesc doar telefoanele să scrie scrisori în loc de multitudinea de cuvinte prescurtate însoțite de emoticoane.

Par ușor demodată, așa-i? 🙂 Tocmai de aceea, pentru că eu sunt aşa, daţi-mi acces la podul casei bătrâneilor voştri, să vedeţi ce scot de acolo ;).

Eu am scris chiar recent o scrisoare de dragoste. Mă rog, acum vreo trei ani, dar e recent, având în vedere faptul că arta aceasta nu se mai practică. I-am scris iubitului meu de la vremea aceea. Probabil că a aruncat-o între timp. Dar știu că i-am smuls vreo câteva lacrimi :). Nu e nevoie de metafore și de epitete pentru asta. Trebuie doar să scrii din suflet. Am dat peste scrisoare întâmplător. Și mie îmi venea să plâng când am citit-o. Uneori, până și eu am impresia pe care o au ceilalți, și anume că am nițel talent la scris 😊. Din motive mult prea personale, nu o pot face publică, dar ar fi fost fain să vedeți ce dă din mine când iubesc și când sufăr :).