Titlu: Penumbra

Autor: Alexandru Hausvater

Editură: Integral

Apariție: 2020

Nota recenzorului: 8/10

Despre ”Penumbra”, de Alexandru Hausvater

Pe tânăra pereche pornită în căutarea emoțiilor ce i-au legat pe părinți nu o lega nimic înainte de descoperirea vechilor scrisori. Dar ce frumos a îmbinat autorul cele două cupluri, cele două povești, un atunci și un acum împletite cu măiestrie și duioșie! Cum au pornit ei pe străzile Bucureștiului în căutarea emoțiilor puternice care i-au legat pe câte unul dintre părinți, naivi să nu bănuiască ce mult îi va lega periplul lor prin amintiri ce nu le aparțineau, dar care îi țineau împreună și care le dădeau scop! E primul roman în care văd atât de bine străzile și locurile – am găsit și la Tony Mott descrieri detaliate ale locurilor, dar din păcate nu cunosc Brașovul, așa că abia acum văd ce frumos se simte când urmezi în cărți trasee pe care le cunoști.

Mi-a plăcut mult, cu toate că nu e genul meu – nu e genul punct, nu e un gen, e unic prin tot acest text și nu se încadrează nicăieri, niciunde. În plus, ce autor a mai scris până acum povești ajutat de mărturii ale arborilor din Cișmigiu, ale norilor de deasupra Grădinii Botanice, ale unui cowboy solitar de pe pachetul de Marlboro sau ale actorilor din filmul ce rulează în cinematograful în care cuplul tinerilor nu demult străini a călcat pe urmele cuplului de odinioară? Original este și faptul că autorul nu vorbește numai cu toți acești martori atipici, dar vorbește și cu cititorul, și cu personajele, dând o dimensiune diferită, o perspectivă nouă (cel puțin pentru mine) prozei. De obicei nu îmi plăceau intervențiile de adresare directă de la autor la cititor, dar în experiența acestei lecturi asta a fost parte din abordarea complet diferită a romanului.

Este ”Penumbra” genul meu de carte?

Povestea a curs și fără întrerupere, în formula clasică a capitolelor numerotate după ce autorul a decis că a strâns suficiente mărturii de la toți martorii atipici despre cele două cupluri, iar cele două finaluri mi-au plăcut mult, au făcut din poveștile de dragoste câte un episod izolat și poate de neuitat în viața celor patru oameni, doar atât. Exact genul meu de sfârșit, când lucrurile nu continuă, ci rămân undeva în punctul frumos al poveștii, când nu se ajunge la momentul în care cei doi constată că pasiunea care i-a unit nu însemna mai mult decât aventura, noul, necunoscutul, întorcându-se fiecare acolo unde îi era locul – în cazul cuplului nou și acolo unde era mai sigur în contextul unei revoluții în cazul cuplului vechi. Cartea asta duioasă vorbește direct cu cititorul, o recomand cu multă căldură.

Articolul Recenzie Penumbra, Alexandru Hausvater apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Te iubesc, dar nu pe tine

Autor: Raluca Feher

Editură: TREI

Apariție: 2021

Nota recenzorului: 10/10

Contează mult când ne alegem cărțile să știm ce căutăm la o carte, pentru ca în momentul lecturii unor recenzii să alegem cu mintea noastră, nu a celui care scrie recenzia respectivă. Așa că eu o să vă spun mai departe elementele pe care le caut eu în cărți și pe care am avut satisfacția deplină de a le găsi în cartea Ralucăi Feher.

CUMPĂRĂ „TE IUBESC, DAR NU PE TINE” LA REDUCERE

Pentru că da, eu recunosc, cartea asta zici că a fost scrisă la comandă pentru mine. În primul rând – elementul principal – e cu traume. Mai specific, este vorba despre înfățișarea acestor traume prin intermediul relațiilor de cuplu, felul în care protagoniștii se reflectă în ele, în care se oglindesc. Cartea duce cititorul cu gândul la ce se află în spate, la de ce-ul situațiilor reprobabile în care ajunge protagonista să se complacă (dar de fapt să nu se complacă, pentru că e evident că ar ieși din mlaștină), să reacționeze (dar de fapt să fie vorba numai despre reacții pasive), să trăiască, să își construiască realități (care de fapt nu sunt decât minciuni care o ajută să gestioneze situații mai noi cauzate de traume mai vechi) și așa mai departe.

Nu este doar o carte despre relații toxice și punct. Are și-un farmec aparte – scriitura este curajoasă și originală, autoironia firească atunci când recunoști atât de transparent  că ai trecut prin astfel de abuzuri și de eșecuri relaționale este un deliciu. Felul în care este scrisă această poveste despre căutări, fuga de singurătate, tipare face din carte una valoroasă – posibil să o supraevaluez datorită pasiunii mele pentru psihologie, deci atenție aici. De asemenea, vă mai atrag atenția și cu privire la limbaj – nu mă refer la vulgaritate, chiar e cuminte din punctul meu de vedere, ci la slang – sunt anumite noțiuni să le zicem cu care nu cred că s-au întâlnit chiar toate bunicuțele noastre. Simt că e o carte a generației millenials, ce e înainte sau după e posibil să piardă mult din flavor, mie mi-a plăcut mult sentimentul ăsta de “inside jokes” pe care le înțelegeam – de exemplu, știu ce e aia să fumezi maricica, sunt ok cu a spune bărulete în loc de bar. Adică cine comentează că bărulețe nu e în dex și că se zice bar, nici să nu se strofoace. Pe lângă asta, stilul este ușor haotic, un delir intenționat care vrea să transmită stare, nu doar poveste – iarăși mie asta nu mi-a displăcut deloc, dar mă aștept să fie greu de digerat pentru alte categorii de cititori.

CUMPĂRĂ „TE IUBESC, DAR NU PE TINE” IEFTIN

În fine, atârnă mult și faptul că am rezonat până la ultimul os strivit cu personajele, dar aici nu e meritul cărții, ci este ceva subiectiv, ce ține de fiecare dintre noi, la fel cum dacă cineva nu rezonează, nu e vina cărții, e pur și simplu experiența personală. Personal, o recomand.

Articolul Recenzie TE IUBESC, dar nu pe tine – Raluca Feher apare prima dată în Roxana B.

Autor: Fredrick Backman

Editură: ART

Apariție: 2017

Nu știam nimic despre această carte în afară de faptul că este despre un bătrân, lucru care m-a făcut să mă întreb: ”De ce m-ar captiva pe mine viața unui bătrân?”. Acum îmi pun public cenușă în cap pentru că am gândit astfel. Este o carte plină de umor, deși am plâns pe bune de vreo trei ori, plină de duioșie chiar în momentele în care Ove este cel mai ursuz. Are multă durere, dar și multe râsete. Și încă nu îmi dau seama dacă are mai multă iubire decât durere în ea sau invers. Este, cu adevărat, o carte musai.

 VEZI AICI OFERTA CĂRTUREȘTI ȘI COMANDĂ LA REDUCERE 

Ove este un om extrem de corect, însă viața nu pare să îl răsplătească după merit. Își pierde mama de mic, iar de la tatăl lui învață toate calitățile și principiile după care se va ghida, apoi, întreaga viață. După ce îl pierde și pe acesta, Ove continuă lucrul la căile ferate unde lucra tatăl și, deși tânăr, este deja un om care nu mai are motive să zâmbească – până când o întâlnește pe Sonja, iubirea vieții lui, cea pentru care se grăbea bătrânul atât de tare să îi calce pe urme pe lumea cealaltă.

COMANDĂ IEFTIN PE LIBRIS

Atât după moartea tatălui, dar și de câteva ori de-a lungul vieții, Ove se confruntă cu lipsa de empatie și de umanitate a “cămășilor albe” – entități legislative care, prin fiecare circumstanță în care omul nostru s-a ciocnit de ele, l-au făcut să le deteste și să li se împotrivească atât cât îi stătea în putere. I-au luat casa când era tânăr, au fost indiferente la infirmitatea soției, erau pe punctul de a îi lua prietenul de o viață într-o instituție pentru bătrâni, l-au lăsat fără munca lui de-o viață atunci când au considerat că devenise inutil, la numai câteva luni după moartea soției. Încrâncenarea lui contribuie la atitudinea pe bună dreptate ursuză, dar insistența lui Parvaneh, acea vecină enervantă care îl deranjează în momentele cheie ale existenței căreia voia să pună punct, scoate la iveală dragostea și mărinimia care îl caracterizau pe bătrânul atât de calculat (ai zice până aproape de limita avariției).

CĂRȚI BESTSELLER PE ELEFANT 

Gesturile pe care acesta le face în câteva rânduri – cu mai multe sau mai puține insistențe din partea acestei femei străine care a avut puterea și curajul să i se bage pe sub piele – dezvăluie bunătatea genuină pe care Ove nu a simțit de prea multe ori în viață nevoia să o arate. Fiecare gest neașteptat al bătrânului va însemna pentru cititorii cărții câte o surpriză plină de duioșie, contrabalansând înzecit gesturile răutăcioase – poate pe alocuri fixiste – cu care autorul alege să îl zugrăvească pe Ove. Contrastul acesta face din el un personaj delicios și de neuitat. Am numai cuvinte de laudă pentru această carte, care, pe cât de profundă și pe alocuri tristă este și curgătoare fiind extrem de ușor de citit și îți aduce zâmbetul pe buze.

„Faptele îi fac pe oameni ce sunt, nu vorbele.”

„Dacă era ceva ce îi făcea pe oameni să uite că nu te plac, era să le dai posibilitatea să vorbească despre ei înșiși.”

„E greu să recunoști că ai greșit. Mai ales când ai greșit vreme îndelungată.”

Articolul Recenzie Un bărbat pe nume Ove apare prima dată în Roxana B.

Articolul Recenzie: „Ecoul iubirii” de Eliana Popa apare prima dată în Roxana B.

Lectura unei ficțiuni pe tema trădării, a geloziei, a tiparelor produse de un divorț al părinților în viața adultă, a posibilității de a păstra sau nu un copil, sunt numai câteva dintre ingredientele care mă conving, de obicei, să citesc o carte, iar această carte nu m-a dezamăgit deloc. Lăsând emoțiile acestea la o parte, faptul că autoarea a construit personajele din gânduri, din introspecție, din frământări, m-a cucerit.

Felul în care personajele își interpretează situațiile, în care își conștientizează vina, reacțiile, comportamentul, sau, simplu spus, gândurile lor, pur și simplu, asta m-a făcut să nu o consider o simplă poveste de iubire.

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

„Dragostea pe strada mea” are o poveste originală, nu că aș fi citit eu prea multe cărți de dragoste la viața mea și aș ști să disting între clișeu și original, însă detaliile specifice, scenele conexe care întrerup puțin firul principal, menite să lase cititorul să respire, fac din ea să pară o carte diferită.

În comparație cu alte cărți din acest registru pe care le-am citit, aceasta m-a ținut foarte mult în suspans datorită unor întorsături de situație care, nu știu pe alții, dar pe mine m-au făcut și să plâng.

Apoi, poveștile conexe care colorează scrierea în afara faptelor principale, felul în care autoarea descrie fapte neimportante, dar fiecare având farmecul său, iarăși m-a cucerit. Prin poveștile respective – întâmplări din redacția în care lucra eroina cărții, decesul bunicii acesteia, cățelul Sofy, micile flecăreli femeiești între prietene – dau un răgaz cititorului, timp în care așteaptă, cu sufletul la gură, să afle ce se întâmplă mai departe.

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Nu numai că am stat cu sufletul la gură tot timpul, dar pentru prima dată când citesc o carte, de la un anumit punct încolo, îmi era și frică să continui. Îmi era frică de ce urma, la fel cum își spunea Alexandra sieși că este totul prea bine încât să nu urmeze ceva rău. Îmi era frică, dar în același timp eram curioasă.

Faptul că autoarea reușește să țină un cititor pe jar este, cred, cel mai mare atu al cărții. În plus, faptul că povestea a rămas cu mine și după ce am închis cartea, faptul că m-am tot gândit la personaje, că le-am vizualizat, mă face să consider că nu este o carte pe cât de ușurică poate părea la prima vedere.

Cât despre scriitură, îmi vin în minte cuvinte fără legătură unele cu altele, dar prin care aș descrie stilul scrierii mai bine decât aș putea-o face printr-o propoziție coerentă. Bibelou, rafinament, delicatețe, mătase, catifea, mireasmă. Așa este scrisul Roxanei. Delicat, delicat tare, mai ales prin acele discuții separate de subiectul principal legate de vinuri, de muzică, de pictură, de gust, care au dat un touch de vanilie cărții.

Nu pot explica de cevanilie, dar dacă ar fi luat în considerare să parfumeze coperta sau paginile cărții, i s-ar fi potrivit de minune. Așa cum vinul AlejaRose (pe care îl vinde eroina după deschiderea propriei crame) avea parfum de femeie, și această carte ar fi trebuit săaibă un parfum

Un alt plus al cărții constă în felul în care au fost construite personajele. Sunt reale, diferite, unele enervante, altele adorabile, a fost genul de carte care m-a făcut să îmi aleg imediat cu care dintre personaje aș fi prietenă și de care aș fugi mâncând pământul. Este o carte perfectă pentru un weekend cufundat în ceai și păturici

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

O altă recenzie scrisă de Cristina, puteți găsi aici.

Articolul RECENZIE: „Dragostea pe strada mea” de Roxana Brănișteanu apare prima dată în Roxana B.

COMANDĂ IEFTIN PE ELEFANT

Să vă spun o poveste. Când eram mică, mă număram printre elevii aceia care în clasa întâi știau deja să citească. „Doamna” ne chema la catedră în pauze să citim povești, iar în timpul orelor ne plictiseam la abecedar. Așa că am citit, am citit mult. Ce citeam? Poveștile lui Creangă, Teatrul lui Caragiale, La Medeleni, Cireșarii, Lorelei, nimic anormal până acolo. Ah, că am dat-o pe literatură internațională, nimic de zis, Singur pe lume, Cele două Diane, Aventurile lui Tom Sawyer, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia și altele, dar, cu toate astea, rămâneam ancorată în ai noștri scriitori români. Chiar dacă nu mai erau ei printre noi, cel puțin aveau un loc de cinste, procentual vorbind, în totalul lecturilor mele care, pe vremea aceea, nu erau puține. Ajungem, cu bine, în clasa a opta. Din teribilism, m-am apucat de Noica și Cioran, Pleșu și Liiceanu. Ba nu, invers. De la Pleșu și Liiceanu am aflat că există Noica și Cioran și dă-i ‘nainte cu cititul. Ostentativ, cât să mă vadă și profesorii. M-am ținut de obiceiul ăsta cu lecturi din ce în ce mai grele până prin clasa a zecea când profesorul de istorie m-a luat peste picior rău de tot, când m-a văzut că citeam Ulise de James Joyce. A zis că nu este momentul, eu m-am încruntat și mi-am văzut de treaba mea. Apoi am citit ficțiune din ce în ce mai variată, dar întotdeauna păstram un echilibru între autorii români și cei străini. M-am ocupat și de lecturile obligatorii pentru bac, am cochetat cu actele dramaturgului contemporan Matei Vișniec și am adorat teatrul lui Eugen Ionescu. Nici Mircea Cărtărescu nu a scăpat. În anul întai de facultate am dat-o pe nonficțiune. Sociologie, psihosociologie. Îmi plăcea, nu era doar pentru facultate. Drept dovadă că în prezent mănânc psihologie pe pâine, chiar dacă nu sunt la a doua facultate.

COMANDĂ CARTEA MEA – O NUMĂRĂTOARE INVERSĂ

Deja nu mai țineam cont că citesc autori români sau străini, mă conformam cu conștiinciozitate listelor lungi de lecturi suplimentare pe care ni le recomandau profesorii la cursuri și mă mândream într-un cotlon al minții pentru faptul că îmi plăcea non-ficțiunea. Cinci ani nu am mai pus mâna pe o carte de ficțiune. Acolo pe undeva cred că s-a rupt firul. În cei cinci ani au apărut multe scrieri ale autorilor români. Contemporani. Ah, mint, am mai citit un roman de-ale lui Florin Piersic Junior, se pune? Nu se pune. Florin Piersic Junior este actor, nu scriitor. Au mai trecut încă cinci ani, iar eu am trecut prin valurile new age și ale dezvoltării personale, ulterior revenindu-mi din reverii și axându-mă pe nonficțiune despre traume, constelații și psihologie. Am constatat, la începutul acestui an, că nu am mai citit ficțiune de nu mai țin minte. Așa că m-am apucat să recuperez. Anul acesta am citit 47 de autori, dintre care unul singur român. Și m-am panicat.

Aceasta a fost povestea mea adevărată, iar acum revin la miezul problemei. De fapt, ca să fie miezul miez, voi restrânge subiectul la noii autori români. Pentru cei deja consacrați nu-mi fac griji, are cine să-i citească. Dar cum câștigă noii autori români încrederea cititorilor? Ce te faci când intri și tu în lumea acestor noi autori români și ești primul (în cazul meu prima) care strâmbă din nas când vede pe Instagram o postare sponsorizată a unui cont în formatul prenume_nume_autor sau autor_prenume_nume? Situația mă chinuie cu atât mai mult cu cât știu cât de tare poate să mă afecteze pe mine o astfel de atitudine. Acum, că am scos o carte. Dar nu am cum să nu fiu sinceră și să nu mărturisesc că încrederea mea în cărțile acestor prenume_nume_autor sau autor_prenume_nume este atât de mică încât nici nu am răbdare să citesc sinopsisul. Darămite să citesc cartea. Iar de cumpărat, nu este cazul să mai spun. Să nu credeți că am spus povestea de mai sus ca să mă laud cu cât de mult am citit în acești ani și ce nume importante. Am făcut-o pentru că mi-am tot căutat scuze. Una dintre ele reușește să mă liniștească într-o oarecare măsură.

COMANDĂ IEFTIN PE LIBRIS

Iată ce cred eu. Cred că mulți dintre noi s-au format cu nume mari, cu scriitori clasici și valoroși. Suntem prinși în acest obicei dobândit de timpuriu și, se știe, orice învăț o avea el dezvăț, dar mai greu. Ce este de făcut? Personal, ca să fiu iertată, voi face un exercițiu de voință și mă voi strădui ca, în perioada imediat următoare, să dau șanse debutanților români. Vreau să fac asta din două motive. Primul, pentru că acum suntem colegi de breaslă și înțeleg foarte tare cât de odioasă este atitudinea mea, mai sus menționată. Al doilea, cred că am nevoie de un duș rece. Am nevoie să citesc o carte de care aș fugi întrebându-mă pe sub mustăți dacă măcar are ISBN și acea carte să îmi placă, să o citesc cu sufletul la gură și să mă facă să mai vreau. Promit public că voi scrie acelui prenume_nume_autor și îi voi cere scuze.

Mă adresez acum vouă, cititorilor. Ce trebuie să facem pentru a vă câștiga încrederea? Cum alegeți să dați șanse unui autor no name care a scris o carte, într-o lume în care, mă scuzați, cărțile apar ca ciupercile după ploaie? Poate că eu tocmai am pus capăt șanselor din cauza vulnerabilității de care am ales să dau dovadă în acest articol, îmi asum. Dar ce sfaturi dați celorlalți colegi ai mei de breaslă, mai puțin ursuzi? Cum reușiți să luați pauză de la autori mari, buni, consacrați pentru a vă face timp pentru prenume_nume_autor? Ce trebuie să facă acești oameni pentru a vă capta atenția? Nu, până la a scrie bine. Cum ajungeți să aflați dacă scriu bine sau nu? Cum ajung ei să vă facă să le citiți acea primă carte care va deveni motivul pentru care le veți citi (sau nu) și pe următoarele?

Articol scris de Emilia Toma

Articolul Cum au încredere cititorii în noii scriitori români? apare prima dată în Roxana B.