Din iubire ne naștem și în iubire creștem. A existat de când lumea și pământul și, cu toate că a primit nenumărate definiții, încă nu știe nimeni ce înseamnă. Cel puțin, nu în cuvinte. Iubirea pe care o cunoaște fiecare dintre noi mai târziu este trăită în mod diferit. Pe mine m-a atras întotdeauna gândul de a trăi o iubire care începe vulcanic, cu trăsnete și fulgere. Dragostea fără nebunie poate fi și ea bună. Spre deosebire de cea pasională, însă, aceasta nu-ți va zdruncina viața din temelii. O iubire aproape platonică. Și apoi, cum se poate altfel defini acea iubire platonică decât una în care ajungi să iubești sufletul, și nu trupul?

Ce-i drept, numai în „Luceafărul” am întâlnit o dragoste cu adevărat platonică (adică pură, aproape imposibil de atins, fără existența contactului intim), dacă este să luăm sensul real al definiției celebrului gânditor grec. Platon, cel care a scris citatul pe care îl vedeți în titlu, a văzut iubirea cu mult diferit în urmă cu 500 de ani. Diferit față de cum se iubește în secolul al XXI-lea.

Mă atrage ideea de a trăi poveste de dragoste nebună, dar care să aibă și continuitate. Nu merge?

De ce să nu meargă? De ce nu se poate să fie întâi pasională, iar apoi plină de încredere, respect, înțelegere, care toate aceste sentimente reciproce să conducă la conviețuire? Undeva, în lumea asta, există o jumătate. A mea, a ta, a oricărui om care este încă singur. A-ți reprima nevoia de iubire este un calvar. A te gândi, din când în când, la momentul în care ea va apărea în viața ta poate reprezintă un mare pas în a o aduce mai aproape. Pentru că este acolo. Cea mai bună jumătate din lumea-ntreagă. E aproape. A ști să-ți aștepți jumătatea este o artă aproape la fel ca aceea de a ști să iubești :).