Ce-ar fi dacă aș încerca să devin un alt om? Să-mi schimb caracterul și să mă transform într-o persoană fără scrupule, care trece peste cadavre pentru a obține ce vrea?

Ce-ar fi dacă n-aș mai iubi pe nimeni în afară de mine? Să-mi văd propriul interes și să nu-mi mai pese de nimeni și nimic din jur?

Ce-ar fi dacă nu mi-aș mai complica viața cu iubiri nebune, care știu că sunt doar de moment?

Ce-ar fi dacă n-aș mai încerca să văd bunătate în chipul fiecărui om care intră în viața mea?

Ce-ar fi dacă nu mi-aș mai aminti de clipele în care am fost tristă, dezamăgită sau rușinată pentru anumite greșeli din trecut?

Ce-ar fi dacă nu i-aș mai judeca pe oameni, în niciun fel, ci pur și simplu i-aș ierta și accepta așa cum sunt? Să nu-mi mai pun într-un mod obsedant întrebarea: „De ce trebuia cutare să-mi facă asta? Cu ce i-am greșit atât de tare?”

Ce-ar fi dacă mi-aș începe fiecare zi, gândind optimist, viu și colorat, fiindu-I recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că exist și pentru ceea ce m-a ajutat să devin?

Ce-ar fi dacă nu m-aș mai gândi, în fiecare an, când se apropie 3 mai, că împlinesc o vârstă? Să mă bucur de anii mei, să văd că sunt încă tânără și am „n” motive pentru care să iubesc viața?

Miile de palme primite în viață m-au ajutat să mă cunosc, să mă iubesc, să mă înțeleg. Însă tot de ordinul miilor au fost și cadourile primite de la ea.

Am fost testată; uneori am picat, alteori am trecut. M-am rătăcit de nenumărate ori, dar am găsit calea de a reveni pe drumul cel bun. De atâtea ori m-am simțit descurajată și tot de atâtea ori Dumnezeu Și-a întors fața către mine, făcându-mă să înțeleg că nu m-a părăsit, ci doar mi-a lăsat posibilitatea de a alege. Niciodată nu m-am temut de călătoriile către destinații necunoscute, luând tot ce aveam mai de preț într-un rucsăcel. Am învățat să văd dincolo de un chip frumos, la fel cum pot vedea și dincolo de un altul urât, citind adevărata profunzime a sufletului unui om…