Nu are rost să mă apuc să vă spun că „Puiul”, de I.Al.Brătescu-Voneşti, este o capodoperă a literaturii române, pentru că ştiţi. Pentru mine a fost prima poveste la care am plâns, fără a şti cum să-mi opresc lacrimile şi sughiţul din cauza acestora. Atâta durere ce a putut simţi sufletul meu de copil pentru acel pui… nu pot descrie în cuvinte. Să vă mai spun că mi-au dat lacrimile şi acum, recitind-o? După cum ştiţi, se poate plânge la orice vârstă, sper că mai sunt „oameni mari” care să aibă drept calitate această sensibilitate :).

Auzisem că s-ar fi dorit scoaterea (nu ştiu dacă chiar s-a şi întâmplat asta) lecturii „Puiul” din manualele şcolare. O mare tâmpenie, dacă mă întrebaţi pe mine. Alături de „Mioriţa”, ”Fetița cu chibrituri” şi „La Vulturi”, această minunată povestire trebuie citită de copii, chiar dacă îi sensibilizează până la lacrimi.

Mai jos, aveţi întreaga dramă a puiului de prepeliţă. Lectură plăcută…

Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală — că venea de departe, tocmai din Africa — s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a făcut un cuib pe un mosoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, şapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ea, doar că ea, în loc să stea în coteţ, sta afară în grâu; şi ploua, ploua de vărsa, şi ea nu se mişca, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă.

După trei săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi de mătase, şi au început să umble prin grâu după mâncare. Prepeliţa prindea câte o furnică, ori câte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor şi când îi striga: “Pitpalac!” repede veneau lângă ea.

Odată, prin iunie, când au venit ţăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a păţit când s-a simţit strâns în palma flăcăului, numa el a ştiut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrân, care s-a rugat pentru el:

— Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de- abia e cât luleaua?!

Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mângâiat şi i-a spus:

— Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.

Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldura mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, când se
potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadî, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei.

Încet-încet, puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dădeau târcoale pe deasupra miristii.

Mama lor îi aşeză la rând şi îi întrebă: „Gata?”. „Da”, răspundeau ei. „Una, două, trei!”. Şi când zicea „trei”, frrr! zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facă în curând, când o trece vara. „Şi o să zburăm pe sus de tot, zile  şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi râuri, şi marea”.

Într-o după-amiază, pe la sfârşitul lui august, pe când puii se jucau frumos în mirişte, împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu- se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele, cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. „Nero! Înapoi!”, s-a auzit un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un vânător, a rămas încremenită.

Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul, şi cu nici un preţ să nu se mişte.

— Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcati; care zboară, e pierdut. Aţi înţeles?

Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere. Se auzea fâşâitul unui câine care alerga prin mirişte şi din cand în cand glasul omului:

— Unde fugi? Înapoi, Nero!

Fâşâitul se apropie — uite cainele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii ţintă înspre ei.

— Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe.

Câinele păţeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe, prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se depărtează, strigând: „Înapoi! Înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e ranită, încât câinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea că e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar.

În vremea asta, puiul ăl mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singura alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mişcarea aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului şi văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.

Ăilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din cand în când se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vânătorului strigând „Apporte!”. Mai târziu, căruţa s-a îndepărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet, pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins, şi în tăcerea serii care se lăsa nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat şi răsărea luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor, chemându-i din capul miriştii: „Pitpalac! „itpalac!”. Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul.

— Unde e nenea?

— Nu ştim, a zburat.

Atunci prepeliţa, disperată, a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: „Piu! Piu!”… Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el… De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânşi cum fraţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, când ăilalţi adormeau sub aripa mamei, el o iîntreba cu spaimă:

— Mama, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu să-mi arăţi cetpăţi mari şi râuri, şi marea?

— Da, mama, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plângă.

Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arat miriştea; prepeliţa s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s-a mutat în nişte pârloage din marginea lăstarului. În locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorâte, a început să cadă bruma şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergând toate în aceeaşi parte, către miazăzi.

În inima bietei prepeliţe era o luptă sfîşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moara toţi puii, mai bine numai unul — şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:

— Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!

A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii… mirişte… un caramb de cizma pe care se urcă o furnică… aripa caldă a mamei. Se clatină intr-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.